City Break Timișoara! Capitală Culturală Europeană! Partea I

Pentru că mie îmi place să ascult muzică în timp ce citesc un articol, uite aici!

*

Trag de ușă! E închisă! Mă uit pe programul de lângă! Scrie că duminică este închis! „Ce păcat”, îmi spun dezamăgit, în gând. În spatele meu, se oprește o mașină, pe una din cele două locuri de parcare din curtea exterioară. Coboară o doamnă și un domn. „De unde sunteți?”, mă întreabă grăbită, doamna. Răspund la fel de grăbit: „Din Iași! Am văzut acum, în program, că duminica este închis aici…”. Doamna întoarce privirea către domnul care înaintează șchiopătând către mine, semn că el este factorul decident în toată această ecuație. „Haideți că astăzi facem o excepție și deschidem pentru dumneavoastră, nu de alta, dar ați bătut un drum lung, tocmai din Iași” îmi spune domnul în timp ce îmi deschide ușa și mă invită înăuntru. „Ce noroc pe mine!”, îmi repet în minte, fericit și curios totodată de ce mă va aștepta în clădirea asta sumbră…

N-am fost niciodată în Timișoara! Am bătut țara asta în lung și-n lat, dar pe acolo n-am avut șansa să trec niciodată, deși mi-am dorit de foarte multe ori să o fac. Am fost descurajat tot timpul de ideea că o să o să-mi putrezească corpul în tren, în cele peste 15 ore pe care le-aș fi făcut dintr-un capăt în altul. Terifiant gând! Așa că, nu mică mi-a fost bucuria când am auzit că Blue Air o să opereze curse directe sau cu escală, în Timișoara. Mi-am verificat agenda, mi-am rezervat biletele și gata! Dorința avea să se concretizeze, într-un sfârșit…

**

Sunt condus într-o încăpere cu scaunele așezate ca la cinema. „Așezați-vă aici ca să vedeți un film și când terminați, urcați la etaj să vorbim”. Aprob din cap și mă așez pe unul din scaunele disponibile. În spatele încăperii, în colțurile din dreapta și stânga, sunt flancat de două manechine, fiecare purtând haine militare, cu diferența că una din ele avea și o mască de gaz pe față. Fără să-mi dau seama, dau din cap să-i salut. Stânjenit de acest gest, întorc privirea spre plasma din față, fix în momentul în care filmul își începe povestea…

Zborul a fost plăcut și scurt (55 de minute). Am stat pe locul de lângă geam, dar n-am avut șansa să mă bucur de peisaje pentru că tot cerul era acoperit de nori dintr-un capăt în altul. M-am bucurat de Soare, în schimb, atunci când ne-am ridicat deasupra plapumei de nori și cerul era senin. După ce am aterizat, m-am grăbit către casa de bilete a Regiei Autonome de Transport Timișoara (RATT) ca să-mi iau biletul de autobuz. Ce mi se pare super util este faptul că, transportul public din Timișoara are un program foarte bine stabilit pentru toate rutele. Știi exact la ce oră vine autobuzul și în cât timp ajungi la destinație. Ca să ajungi din aeroport în oraș, trebuie să mergi cu linia E4 (care te lasă în centru, la Bastion) sau E4b (care face legătura cu Gara de Nord), dar trebuie să fii foarte atent pentru că riști să pierzi autobuzul și să mai aștepți încă 45 de minute până vine următorul. Așa cum am pățit și eu! Pentru că am preferat să stau înăuntru la căldurică, am observat destul de târziu că autobuzul sosise în stație și până să ajung la el, ușile s-au închis și autobuzul a plecat, pentru că avea un program strict de respectat. Următorul autobuz sosea în 45 de minute! Nu așa mi-am imaginat că o să fie prima mea amintire din Timișoara…

***

Filmulețul începe cu un scris pe un fundal negru, care curge lin, de jos în sus, în stilul Star Wars. Informațiile scrise amintesc, printre altele, de încercarea tinerilor studenți din China de a se revolta împotriva regimului, despre căderea Berlinului, și nu în ultimul rând, despre România din decembrie `89! După ce scrisul se termină, filmulețul continuă cu un colaj de video-uri de arhivă, de o calitate slabă, montate și mai slab, acoperite pe fundal de vocea naratorului. Se vorbește de Laszlo Tokes, de protestele din stradă ale timișorenilor, de replicile armatei împotriva protestatarilor și despre extinderea revoluției la nivelul întregii țări. Aveam doar 3 luni în decembrie `89, și tot ce știu sunt experiențele trăite de părinții și bunicii mei…

După o lungă așteptare, ajung la cazarea mea de la Hostel Mosaico Alfetta. Mi-a plăcut foarte mult locul, încă de când am intrat înăuntru. Amenajare interioară simplă, foarte curat în cameră și liniște cât cuprinde. Plus că proprietarii, Ramona și Florentin, sunt foarte simpatici. Nici nu am intrat bine că deja m-au așezat la masă, mi-au desfăcut în față, o hartă turistică a orașului și mi-au făcut recomandări unde să merg pentru prima oară sau unde să mănânc gustos și bun. Am apreciat mult acest aspect pentru că, de obicei, la hoteluri, personalul nu este atât de drăguț încât să-ți ofere sfaturi sau recomandări. Nu face parte din fișa postului! 😀 Un alt aspect pozitiv, ba chiar genial, a fost și faptul că noaptea adormeai cu o muzică relaxantă, în surdină, care răsuna în toată clădirea și care îți făcea somnul și mai ușor decât oricum era! M-am cazat, mi-am lăsat bagajul așa cum era de acasă, mi-am luat aparatul și am plecat să descopăr orașul! Distanța în timp de la hostel până în centru era de aproximativ un sfert de oră, de mers liniștit…

****

„V-a plăcut filmulețul?”, întrebarea asta m-a încurcat rău de tot. „Da, m-a pus pe gânduri!”, îi răspund domnului care îmi întinde o agendă deschisă. „Completați vă rog numele dumneavoastră, orașul și ocupația aici. Agenda asta ne ajută să ținem o evidență a tuturor vizitatorilor care ne calcă pragul”. Înainte să completez, trag cu ochiul la ce e scris deasupra. Observ că majoritatea vizitatorilor sunt străini, americani, polonezi, japonezi, dar români, foarte puțini… „Cam puțini români vin pe aici?”, întreb eu, oarecum dezamăgit pentru că bănuiam deja răspunsul. „Nu prea sunt ei interesați de memorial, mai mult străinii”, răspuns care îmi confirma temerile…

Ajuns în centrul orașului, mai exact în Piața Unirii, am avut nevoie de câteva momente să îmi revin din starea de admirație care m-a cuprins. Am fost, pur și simplu șocat de frumusețea străzilor și de arhitectura barocă a clădirilor. Timișoara s-a transformat foarte mult din momentul în care Imperiul Austriac a preluat orașul de sub stăpânirea otomană și a început să-i schimbe structura străzilor și să construiască clădiri într-un stil baroc, specific orașelor mari ale imperiului. Toate străzile din centru sunt pietonale și fac legătura între piețele importante ale centrului: Unirii, Libertății și Victoriei. Nu exagerez când afirm faptul că te poți plimba o zi întreagă prin centru și o să descoperi la tot pasul ceva unic, nemaivăzut, fie că vorbim de clădiri, monumente sau statui…

To be continued…

Travel On!

travelwithmateilogo

Un gând despre &8222;City Break Timișoara! Capitală Culturală Europeană! Partea I&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s