Ghidul de turism este la fel de bun ca documentarea pe care o face, motiv pentru care m-am gândit să dau o mână de ajutor și să postez aici, pe blog, o parte din informațiile pe care am reușit să le strâng cu timpul. Spor la documentare!

ABONEAZĂ-TE PE CANALUL DE YOUTUBE AICI!

Poți să mai citești și poveștile lui: JULIUS POPPER / TERENTE / NICOLAE SIMATOC / VIORICA AGARICI / SPIRU PRASIN / PENEȘ CURCANUL / IERONIM BUDAC / EDWARD G. ROBINSON / VERA RENCZI / IULIU BARATKY / MARIA FILOTTI / DUMITRU DAN / BÂZU CANTACUZINO/ IANCU JIANU / CONSTANTIN HUMIS / NADIA GRAY / TANTI MIȚA BICICLISTA / ELISABETA POLIHRONIADE / BARBU ȘTIRBEY / NICOLAE MILESCU SPĂTARUL / VLAD ȚEPEȘ / BAZIL ASSAN / PAPURĂ VODĂ / VERA ATKINS / IULIU BODOLA / GAVRIL CIOBANU / GEORGE POMUȚ / ALICE COCEA

Pazvante Chiorul – Un fel de Chuck Norris din Balcani // Ep. 9

Povestea scrisă:

Pazvante Chiorul se naște undeva pe la începutul anului 1758, în provincia Bosniei din Imperiul Otoman, cu numele de Osman.

Așa cum vă spuneam și mai devreme, părerile sunt împărțite în legătură cu rădăcinile sale.

Unele surse spun că ar fi fost fiul unei familii de români din Valea Timocului (Serbia de astăzi) care s-au convertit de la creștinism la islamism  ca să fie scutiți de plata taxelor.

Ca să înțelegeți, în Imperiul Otoman, dacă erai altceva decât musulman la credință, trebuia să plătești anumite taxe comerciale, așa că familia lui Osman a preferat să-și schimbe credința decât să plătească bir turcilor.

Alte surse, în schimb, spun că Osman avea, din partea mamei, rădăcini amestecate de albanez, evreu, bulgar și turc, iar din partea tatălui rădăcini turcești și croate.

Deci, nicio urmă de român în el, ceea ce-i face și mai interesantă legătura lui cu Țara Românească.

Cert este că rămâne orfan de tată de la o vârstă fragedă și ajunge în grija bunicului său, care era din Bosnia.

Acesta făcea parte din gărzile de akingii bosniaci care erau însărcinați cu apărarea orașului Sofia, și de aici vine și numele de Pazvante, de la asocierea de cuvinte Pasban și Oglu = Pazvantoglu, adică „fiul gardianului”.

Bunicul său a făcut ce ar fi făcut orice părinte bun din acea perioadă a istoriei, și l-a învățat pe nepotul lui cum să se lupte cu armele, dar și noțiuni de politică regională, adică balcanică.

Aceste învățături i-au prins bine lui Pazvante pentru că atunci când ajunge la vârsta adolescenței le folosește ca să devină cămătar.

Lucru care era atunci interzis complet în Imperiul Otoman din motive religioase și cine era prins era pedepsit crunt, de cele mai multe ori cu moartea.

Și ce să vezi, cariera lui Pazvante de mafiot cu turban se încheie rapid pentru că este prins de autoritățile turcești, întemnițat în închisoarea din Sofia și pus să-și aleagă pedeapsa: spânzurătoare sau exil?

Pazvante privi cele două opțiuni și o alege pe a treia, o variantă care se practică și astăzi cu destulă îndemânare, și anume: mita.

Bunicul se vede nevoit să meargă cu câteva pungi de galbeni pe la niște prieteni de-ai lui, care fără nicio legătură cu Pazvante, erau paznici ai închisorii unde el era închis, și acesta din urmă reușește să „evadeze”!

Vezi mă, e adevărată vorba aia cu: Prietenul la nevoie se cunoaște!

Acum că s-a văzut scăpat de amenințarea pe care o reprezenta ștreangul pentru gâtul lui, Pazvante stă ascuns vreo câteva zile și apoi decide să traverseze Dunărea către Țara Românească.

De ce acolo? Pentru că știa că nimeni nu s-ar fi sinchisit să-l caute pe meleaguri valahe și putea să-și înceapă liniștit o nouă viață.

Mai ales că, Pazvante se simte destul de în elementul lui într-o țară în care corupția și parvenirea erau acceptate și chiar promovate la curtea domnească de însuși domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni.

Văzând că e rost de treabă bună, se angajează ca mercenar în paza palatului domnesc din București cu scopul de a ajunge șef peste gărzile domnitorului în maxim 2 ani.

Ce pot să zic, Pazvante era un om precis!

După mai multe pungi cu galbeni și după ce își face suficiente relații, acesta reușește să își respecte target-ul și după numai 2 ani petrecuți în Țara Românească este ridicat în rang de către Mavrogheni și devine responsabil cu paza și protecția personală a domnitorului.

Satisfăcut de această realizare personală, Pazvante începe să dedice mai mult timp pentru pasiunile lui ascunse.

Mai exact, pasiunea lui cea mare era… poezia (dap știu, a venit ca o bombă și pentru mine, dar nu te poți juca cu latura artistică a oamenilor, chiar dacă e un fost cămătar).

În acest sens, intră în cârdășie cu un poet revoluționar grec, de origine aromână, numit Rigas Feraios,  cu care dezvoltă o relație puternică de prietenie, care avea să-i fie de folos mai târziu.

Rigas era însărcinat cu inspecția trupelor din Craiova în timpul războiului ruso-turc din 1787, dar prefera să-și petreacă mai mult timpul la curtea domnească din București, decât în Craiova, mai ales că acum avea și cu cine.

Cei doi devin o prezență permanentă la serile de cultură organizate de domnitor și se bucurau de toată atenția, în special a domnițelor.

Doar că, lui Pazvante îi cade cu tronc o anumită domniță, mai exact jupânița Anica, și când își face curaj să o abordeze și să-și exprime sentimentele față de ea, aceasta îl refuză și-l respinge destul de categoric.

Cu sentimentele rănite și orgoliul afectat, Pazvante cade într-o depresie care-l ține aproape 2 luni și stă izolat în încăperea lui, uitând de datoriile de șef al gărzii.

Ce poate să facă iubirea asta din oameni…

Într-un final, acesta își revine, dar se întoarce din depresie un om total schimbat, cu o ură bolnavă declarată față de toate femeile pe care el le considera vinovate pentru toată suferința lui.

Această ură la adresa femeilor avea să iasă la iveală cu fiecare raid de jefuire pe care urma să-l facă de acum înainte și în care le comanda oamenilor săi să nu rateze niciun moment în care să violeze orice femeie întâlnită în cale, indiferent de vârstă ei sau de rang.

În același timp, dându-și seama că poate obține și mai multă putere la curte, începe să comploteze cu câțiva boieri fanarioți pentru detronarea lui Mavrogheni.

Cum subtilitatea nu l-a caracterizat niciodată, domnitorul află de intențiile lui și, nervos, cere să fie întemnițat și apoi executat prin decapitare pe o platformă construită special pentru el pe Str. Lipscani.

Ca un făcut, Pazvante scapă de la moarte și acum, de data asta cu ajutorul bunului său prieten Rigas Feraios care plătește o sumă impresionantă de bani domnitorului ca să-l elibereze.

Scăpat și alungat din Țara Românească, Pazvante se întoarce mai aproape de casă și traversează înapoi Dunărea.

Trece rapid peste eșecul din București și o ia de la capăt cu un nou plan care să-i aducă de data asta succesul.

Își face o bandă de tâlhari turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic prin Balcani.

După ce strânge suficienți bani, îi face pachet și îi trimite către sultanul Selim al III-lea căruia îi solicită să-l numească pe acesta agă, un fel de ofițer de armată otomană cu atribuții de șef al poliției locale, cu promisiunea că suma trimisă ca peșcheș (bir anual) va fi dublată dacă va fi agă.

Impresionat de propunere, sultanul acceptă fără să se gândească prea mult. (când spui „propunere” poți să faci semnul de bani)

Nici n-avea idee ce greșeală făcuse!

Pazvante vede cât de ușor se poate cumpăra o funcție și trece la următoarea etapă a planului său.

Revine cu altă sumă de bani la sultan și cu o nouă solicitare, să fie numit pașă de Vidin, dar de data asta sultanul îl ignoră complet.

Pentru că Pazvante era o persoană rezonabilă și știa când să se retragă și să se mulțumească cu ce are… Ăăăăă Nu!!!

Pazvante strânge o armată de mercenari din Balcani și din alte țări din Europa și se răscoală împotriva sultanului, ca răspuns la ignoranța lui Selim! Asta face acest Chuck Norris de Balcani! 😀

Ceea ce urmează e ca dintr-un film de Quentin Tarantino!

Împreună cu armata lui, începe să cucerească teritorii în jurul său și ajunge să creeze un stat independent în interiorul Imperiului, cu capitala la Vidin.

Se autoproclamă pașă de Vidin și dezvoltă relații diplomatice cu țările din jur, ba chiar își deschide și un consulat în Republica Franceză, cu ajutorul bunului său prieten Rigas Feraios.

Nu se oprește aici și își bate propria monedă care înfățișa pe o parte chipul lui și pe cealaltă parte… Pregătiți-vă! Închisoarea din Sofia!

Da! Pazvante era atât de arogant și de persiflator la adresa sultanului încât și-a imprimat pe monedă imaginea închisorii din Sofia, locul de unde a început totul.

Practic, în anul 1798, acesta era stăpân peste un teritoriu cuprins între Dunăre la N, Munții Balcani la S, cetatea Belgradului la V și orașul Varna la E.

Vă gândiți, probabil, ce făcea sultanul în tot acest timp, nu?

Păi, să spunem că strângea o armată de 100 000 de soldați, deși e un pic exagerat, zic eu, pe care să o trimită într-o expediție militară către Vidin pentru a-l captura pe Pazvante.

Oastea numeroasă era condusă de aga Husein Kukuc și ajunge cu ușurință până la porțile cetății Vidin, pe care începe să o atacă cu toată forța!

Și cu toate astea, nu reușesc să o cucerească și nici să-l captureze pe Pazvante.

Ca să scape de furia sultanului pentru eșecul său, Kukuc își găsește un țap ispășitor în persoana lui Constantin Hangerli, noul domnitor al Țării Românești, pe care îl acuză că a întârziat intenționat ca să-i aprovizioneze armata.

Deloc ușor de influențat, sultanul Semil emite un firman, care era un fel de ordin regal emis de conducătorul Imperiului Otoman, prin care putea să numească sau sau să mazilească un guvernator al imperiului, în cazul nostru, un domnitor.

De data era vorba de un firman de mazilire și Constantin Hangerli este executat imediat, chiar de bunul său prieten Kukuc, pe data de 18 februarie 1799.

Săracul, n-a mai trăit să prindă secolul 19…

Revenind la Pazvante, victoria pe care o obține la Vidin îl convinge, sau mai degrabă îl constrânge, pe Selim să accepte și să-l numească, oficial, pașă de Vidin.

Ai zice că o dată ce și-a îndeplinit scopul, Pazvante o să-și vadă de treabă, dar nu, nu și el!

Ambiția lui se îndreaptă acum spre a deveni cel mai bogat pașă din Imperiu și, cum nu mai putea să prăduiască teritoriile din jurul lui, își întoarce din nou atenția către Țara Românească.

Începe o campanie care avea să rămână în memoria locuitorilor din țările românești drept cea mai violentă expediție de distrugere și jaf de la mongoli încoace.

Trece Dunărea în anul 1799 (devine deja o obișnuință) pe la Turnu Măgurele, care era raia turcească pe atunci, și începe campania de prăduire.

Problema nu era, neapărat, că jefuia tot ce găsea în cale, dar orice localitatea prin care trecea era arsă în întregime, toate femeile violate și toți bărbații omorâți sau luați prizonieri.

Însă, cel mai violent episod avea să se petreacă în Craiova, când orașul este ars din temelii și din 7000 de locuințe cât avea, rămân în picioare doar 300.

Acest episod avea să determine două lucruri importante:

1. constituirea primelor cete de haiduci din Țara Românească, care aveau să-l bântuie, mai târziu, pe Pazvante.
2. Domnitorul Alexandru Moruzi, văzându-se depășit de situație, își cere singur mazilirea, o premieră pentru că până atunci niciun alt domnitor fanariot nu mai procedase așa.

După episodul Craiova, campania continuă și, în ianuarie 1802, pazvangii (așa aveau să fie numiți oamenii din armata lui Pazvante) se îndreaptă către București.

Noul nou domnitor fanariot al țării, Mihai Șuțu, la auzul veștii ia o decizie vrednică de un conducător de țară și alege să fugă din oraș împreună cu boierii și familiile acestora.

Bucureștiul rămâne aproape gol, cei rămași fiind doar câțiva vagabonzi, cerșetori și o mână de arnăuți albanezi care primiseră ordine de la domnitor să apere orașul.

Dar, arnăuții erau de părere că nu primesc suficienți bani ca să se lupte cu pazvangii așa că, la sosirea trupelor lui Pazvante în București, se hotărăsc să fraternizeze cu dușmanii și împreună cu vagabonzii și cerșetorii rămași, prăduiesc tot ce găsesc prin oraș, de la taverne, la palate boierești.

Când se termină sesiunea de prăduit, și de fericire că nu li s-a opus absolut nimeni, iau hotărârea să dea o mare petrecere pe străzile orașului, petrecere udată cu mult vin.

Practic, era ca un festival de muzică electronică de astăzi, dar cu muzică proastă și fără bombardieri!

Și ca lucrurile să fie și mai interesante, băieții se îmbată atât de tare încât organizează și un fel de ceremonie de încoronare unde își împart titluri de nobili și de funcții în stat fiecăruia, în ideea în care ei erau stăpânii orașului și puteau să facă orice.

Astfel, cel care era vagabond cu o zi în urmă, devenise peste noapte domnitor și cerșetorul se transformase în boier.

Vă dați seama că asta a fost cea mai tare beție din istoria Bucureștiului, nu?

Dar, din păcate pentru ei, petrecerea este întreruptă brusc în momentul în care armata otomană ajunge în oraș și îi alungă pe pazvangii din București, restabilesc ordinea și-l pun la loc pe tron pe Șuțu.

Practic, pentru petrecăreți urmează mahmureala de după beție pentru că domnitorul reîntors, aflând de isprăvile vagabonzilor și cerșetorilor săi, pune să fie atârnați de ștreang toți noii nobili ai orașului București, ca semn de apreciere.

Un final apoteotic pentru o noapte de pomină putem spune. Un fel de Hangover românesc!

Cât despre pazvangii, aceștia începeau să piardă teren pe câmpul de bătălie.

Adică, vă mai aduceți aminte de cetele alea de haiduci de care vă spuneam mai devreme și care începeau deja să se formeze după distrugerea Craiovei, cu scopul declarat de a-i cotonogii pe pazvangii ca răzbunare, nu?

Ei bine, și-au găsit și un lider, și nu orice lider, ci pe Iancu Jianu, celebrul haiduc oltean rămas în cronicile istoriei românești drept cel mai mai tare haiduc al țării și care mai târziu avea să fie ecranizat într-un film de un altfel de haiduc.

Acum că erau ca o unitate militarizată, cu comandant cu tot, haiducii încep să-i înfrunte la tot pasul pe oamenii lui Pazvante și reușesc să-i împingă înapoi acasă, dincolo de Dunăre.

Într-una dintre înfruntări, legenda spune că Iancu Jianu s-ar fi luptat unu la unu cu Pazvante Chioru și ar fi reușit să-l rănească la ochi cu un iatagan.

Ba chiar, fusese foarte aproape să-l și omoare dacă acesta nu ar fi fost salvat de garda lui personală, în ultimele momente.

Multe balade românești, sârbești și chiar și bulgărești care evocau întâmplările din acea bătălie spun că, în timp ce Pazvante fugea cu garda lui personală de pe terenul de luptă, Iancu ar fi strigat către el următoarele: „Cu mână asta ți-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân”

Din acel moment și de la acea rană la ochi, Pazvante avea să fie cunoscut și Chiorul. 😀

Așadar, pazvangii și liderul lor se întorc în Vidin cu un gust amar rămas în gură și-n ochi, după caz, dar n-apucă să-și revină prea mult pentru că haiducii le mai fac o surpriză.

Aceștia trec Dunărea, intrând pe teritoriul otomanilor, și atacă tot ce le stă în cale, cam cum făcuseră și cei din urmă, dar pe tărâm românesc.

Prima țintă a haiducilor era cetatea Turnu Măgurele, punctul preferat al lui Pazvante de trecere către Țara Românească.

Haiducii distrug fortăreața din temelii și aruncă în aer chiar și moscheea orașului, ca răzbunare.

Se spune că însuși Iancu ar fi aprins fitilul care a detonat încărcătura de explozibil.

Cert este că după această acțiune, turcii n-au mai construit niciun edificiu otoman pe teritoriul țării românești, de frică să nu aprindă iar spiritele.

După ce termină cu Măgurelele, atacă și incendiază Plevna și apoi capitala Vidin, reușind să întoarcă favoarea turcilor.

Cât despre Pazvante Chiorul, acesta nu mai apucă multe zile de trăit și moare pe 27 ianuarie 1807.

Unele surse spun că ar fi murit otrăvit de către medicul evreu al orașului Vidin, la comanda sultanului care se săturase de haosul creat la graniță, dar e puțin probabil să fi fost adevărat pentru că, așa cum era el, Pazvante era totuși o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani.

Alte surse spun, în schimb, că ar fi fost omorât chiar de Iancu Jianu în asediul orașului Vidin, dar iarăși, nu e confirmată întru totul nici această ipoteză.

Ceea ce știm sigur, totuși, este că după incendierea Vidinului, nu mai apare nicio referire istorică despre cel ce va rămâne în istorie ca singurul pașă care a avut suficient curaj să se revolte împotriva mărețului sultan al Imperiului.

În urma lui rămân moscheea, biblioteca și cazarma din Vidin, pe care puteți să le vizitați și astăzi dacă aveți drum prin Bulgaria.

Iar noi românii rămânem cu celebra expresie românească: „de pe vremea lui Pazvante Chiorul” pe care o mai folosim în vorbire chiar și-n ziua de astăzi când ne gândim la o perioadă îndepărtată.

Cam așa e cu istoria, ori rămâi o legendă despre care se va vorbi și peste un mileniu, ori rămâi doar o expresie utilizată fără ca oamenii să știe vine de la numele tău, de fapt.

V-am țucat! :*