Ghidul de turism este la fel de bun ca documentarea pe care o face, motiv pentru care m-am gândit să dau o mână de ajutor și să postez aici, pe blog, o parte din informațiile pe care am reușit să le strâng cu timpul. Spor la documentare!

ABONEAZĂ-TE PE CANALUL DE YOUTUBE AICI!

Poți să mai citești și poveștile lui: JULIUS POPPER / TERENTE / NICOLAE SIMATOC / VIORICA AGARICI / SPIRU PRASIN / PENEȘ CURCANUL / IERONIM BUDAC / EDWARD G. ROBINSON / PAZVANTE CHIORUL / VERA RENCZI / IULIU BARATKY / MARIA FILOTTI / DUMITRU DAN / BÂZU CANTACUZINO / TANTI MIȚA BICICLISTA / CONSTANTIN HUMIS / NADIA GRAY / ELISABETA POLIHRONIADE / BARBU ȘTIRBEY / NICOLAE MILESCU SPĂTARUL / VLAD ȚEPEȘ / BAZIL ASSAN / PAPURĂ VODĂ / VERA ATKINS / IULIU BODOLA / GAVRIL CIOBANU / GEORGE POMUȚ / ALICE COCEA

Iancu Jianu – Haiducul oltean care a băgat frica în boierii din Țara Românească // Ep. 16

POVESTEA

Iancu Jianu s-a născut în anul 1787 în Caracal.

Tatăl său era Costache Jianu, un boier de rangul al treilea, adică un boier mai micuț, care stăpânea mai multe moșii din Oltenia.

Avea 3 frați, Mihai, Amza și Dumitrache și copilăria și-o petrece la moșie printre țăranii care lucrau proprietățile Jienilor.

Are astfel ocazia să observe, în mod direct, stilul de viață și greutățile cu care se confruntau aceștia. De aici și dragostea lui pentru țărănime, cei asupriți, pentru emanciparea cărora va lupta pe viitor.

Împreună cu frații lui merge la școală la Biserica Domnească din Caracal unde studiază, printre altele, limbile slavonă și greacă, lucru ce îl va ajuta mai târziu în viață.

Odată ajuns la vârsta majoratului, moștenește de la tatăl său moșiile de la Fălcoi, Zvorsca și Racovița Romanatului, ceea ce îi asigură o stare materială bună și o viață lipsită de griji, dar lui Iancu îi stătea mintea la alte lucruri.

Deși nu se cunoaște cu exactitate data în care Jianu a început să haiducească, majoritatea istoricilor leagă evenimentul de uciderea arendașului moșiei Brâncoveni, care ar fi perceput mai mulți bani decât ar fi trebuit pentru taxe, motiv pentru care Iancu l-a omorât.

Din acel moment, în jurul anului 1809, împreună cu o ceată de 7 haiduci își începe lupta împotriva regimului fanariot corupt și a-l sistemului de înrobire al țăranilor.

La început activitatea lui se desfășura doar în localitățile din jurul Județul Romanați și în decurs de doar 3 luni, ceata lui Jianu atacă și jefuiește numeroși negustori, boieri și arendași.

De frică, oamenii nici nu mai ieșeau din case.

Sătenii îl protejau și îl ajutau atunci când avea nevoie, pentru că o parte din pradă ajungea și la ei, iar în jurul lui se adunau din ce în ce mai mulți răzvrătiți, crescând numărul cetei de la 7 la aproape 40 de haiduci. Devenise un fel de Robin Hood dacă Robin ar fi mâncat praz și ar fi folosit perfectul simplu în vorbire.

Însă momentul său de glorie de abia acum începea.

După distrugerile provocate de armata de mercenari a lui Pazvante Chiorul în București și Craiova, tot mai multe cete de haiduci din Țara Românească încep să-și unească forțele ca să facă ceea ce armata domnitorului nici măcar nu încercase, și anume să-i izgonească pe pazvangii.

Iancu Jianu, care era deja cel mai celebru dintre ei, devine liderul de facto al cetei unite de haiduci.

Bătălie după bătălie, ceata condusă de haiducul nostru, reușește să-i pună pe fugă pe mercenarii lui Pazvante.

Se spune chiar că, într-una dintre lupte, Iancu ajunge să se înfrunte pe câmpul de bătălie cu însăși Pazvante Chioru căruia reușește să-i scoată un ochi cu iataganul.

Practic, de la acea rană la ochi, avea să fie cunoscut în istorie ca Pazvante Chiorul. Poate să-i mulțumească lui Jianu pentru asta.

Salvat de garda lui personală, proaspăt chiorul scapă cu viață chiar dacă era destul de serios rănit.

Dar fuga lui nu a făcut decât să-l ambiționeze și mai mult pe haiducul oltean.

Dornic să-l extermine pe Pașa de Vidin și pe pazvangii lui, Iancu Jianu începe o campanie peste Dunăre, având sub comanda sa, după unele surse istorice, aproape 3000 de oameni și 3 tunuri.

Campania începe prin distrugerea cetății de la Turnu Măgurele, punctul de trecere preferat al lui Pazvante, unde se spune că însuși Jianu ar fi aprins fitilul care aruncă moscheea din cetate în aer.

După acest eveniment, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea unui edificiu musulman în Valahia.

Campania continuă cu ardoare, trupele lui Jianu incendiază orașul Plevna și mai apoi Vidinul, capitala pașalâcului condus de Pazvante, ca răzbunare pentru ceea ce pazvangii făcuseră înainte în Craiova și București.

Din acel moment nu mai apare nicio referire istorică despre Pazvante Chioru, motiv pentru care istoricii cred că ar fi murit în timpul asediului de la Vidin, chiar de mâinile lui Iancu Jianu.

După acest mare succes, Iancu și haiducii lui se întorc înapoi acasă și își continuă nestingheriți activitatea.

Faima lui crescuse și toată lumea știa că nu era bine să te pui cu el.

Știa să mânuiască foarte bine armele, era un foarte bun călăreț și într-o luptă dreaptă nu îl dovedea nimeni, chiar dacă nu avea un fizic impresionant.

Din descrierile timpurii, Iancu era un bărbat scund, de 1.75m (dacă el era scund, eu ce să mai zic?), cu părul roșcat, cu fața ciupită de la vărsat de vânt, buzele negre și mustața tunsă scurt. Și era destul de iubit de femei. Se spune că ar fi avut câte o ibovnică în fiecare sat din Oltenia. Știți voi, în stilul Ștefan cel Mare! 

Cu toate astea, în 1812 este prins și întemnițat la Caracal, de unde avea să fie transportat către București ca să fie judecat de divanul boierilor.

Sentința? 6 luni de închisoare la Ocna Telega.

Nu apucă să facă mulți purici pe acolo pentru că Iancu evadează și apoi începe să-i jefuiască sistematic pe boierii care l-au condamnat, în perioada cuprinsă între anii 1812 și 1814.

Ba chiar, pe lângă boieri, ceata lui Jianu începe să jefuiască și preoți sau slujbași ai domnitorului, indiferent că erau români sau greci, fără nicio urmă de discriminare.

În 1814 este prins din nou de autorități și dus în București în fața lui Vodă Ioan Caragea, care îl iartă spre surprinderea haiducului.

Dar nu-l iartă chiar așa degeaba, Iancu trebuia să respecte niște niște condiții.

În primul rând, trebuia să-și desființeze ceata de haiduci, apoi trebuia să accepte ca o parte din avere să-i fie sechestrată.

Și a mai contat și faptul că fratele lui, Amza, plătește o altă bună parte din pagubele produse boierilor de frățiorul său.

Chiar și așa, Iancu nu renunță complet la haiducie și își reia activitatea pe ascuns, fără să se mai afișeze așa cum o făcea înainte.

Așa reușește să dea cea mai mare lovitură din cariera lui, în 1815, când jefuiește din poștalionul domnitorului o cantitate foarte mare de galbeni.

Chiar dacă nu avea nicio dovadă, Caragea era sigur că e mâna olteanului și își îndreaptă mânia pe frații lui, pe care îi obligă să plătească daunele din jaf. Ce pot să zic, era o adevărată plăcere să fii fratele lui Iancu Jianu.

Pe 17 Aprilie 1817, haiducul este prins din nou în fapt și este transportat pentru judecată în București, dar de data asta reușește să evadeze de sub escortă.

Renunță să se mai ascundă și începe să haiducească fățiș cu ceata lui pe care nu o desființase niciodată.

Nu durează mult și este prins din nou.

Na, pentru un haiduc celebru în toată țara nu se pricepea foarte bine la partea cu să nu fie prins. Nu poți să le ai chiar pe toate.

De data asta lucrurile devin serioase pentru Iancu care este condamnat la moarte prin spânzurare fără nicio alternativă de scăpare.

Domnitorul nu avea de gând să-l mai ierte și era hotărât să dea un exemplu prin uciderea lui.

Scăparea lui Iancu vine tot de la frații lui care reușesc că o convingă pe Sultana Gălășescu, o curtezană din anturajul fiicei lui Caragea, să-l ia de soț.

Ca să vă pun un pic în context, în perioada respectivă exista o cutumă care spunea că, dacă un tânăr boier era condamnat la moarte prin spânzurare și nu săvârșise fapte de omor, putea fi amnistiat dacă o tânără din aceeași clasă socială cu a lui, îl lua de soț. Deși erau foarte multe curtezane dornice să accepte propunerea, frații lui Jianu o aleg pe Sultana.

Ca rezultat, Ion Caragea îl grațiază pe haiduc fix în momentul în care acesta avea ștreangul la gât și Iancu scapă cu viață.

Căsătoria cu Sultana este binecuvântată de domnitor cu o zestre de 2500 taleri plus alți 200 de taleri pentru cheltuielile nunții.

După căsătorie Iancu renunță la haiducie, de data asta pe bune, și se concentrează pe moșiile sale.

Din fericire pentru el, în 1818 Ion Caragea părăsește tronul și odată cu el dispare și orice obligație a lui Iancu de a mai achita vreo pagubă.

Domnitor devine Alexandru Șuțu care dorește să-l apropie de el pe Jianu și îi oferă un post de judecător la Romanați.

Acesta acceptă și păstrează postul până în 1821 când devine căpitan al armatei pandurilor conduși de Tudor Vladimirescu.

Iancu stabilise relații de prietenie cu Vladimirescu încă din 1820 și știa planul de pregătire și organizare a revoluției.

Încă de la izbucnirea acesteia, îl ajută pe conducătorul pandurilor să treacă Oltul spre București.

Odată ocupat Bucureștiul, Iancu este numit în funcția de pitar, adică supraveghetor al brutăriei domnești.

Dar, pentru că era printre puținii panduri care făcuseră școală, Vladimirescu hotărăște să îl trimită împreună cu stolnicul Constantin Borănescu la Pașă, să le explice turcilor că revoluția nu este îndreptată către Imperiul Otoman ci către domnitorii fanarioți.

Ajunși la Pașa Mehmet, acesta decide să-i întemnițeze și cei doi rămân încarcerați până în August 1821, după ce Revoluția fusese stinsă deja și Tudor Vladimirescu ucis.

Eliberat, Iancu Jianu se întoarce la moșia lui din cătunul Chilii care se afla la 10 km distanță de Caracal și unde îl aștepta nevasta lui.

Acolo, legenda spune că un pandur din armata desființată a lui Vladimirescu îi aduce primul steag al României, steag ce fusese realizat de Petrache Poenaru și purtat de Tudor la intrarea în București.

Ca să fie bine ascuns, Iancu decide să-l zidească în pereții unei case de-ale lui, unde a stat aproape 100 de ani.

Steagul avea să reapară după ce a fost donat guvernului de un urmaș al Jienilor și expus la Cercul Militar Central din București.

Viața lui era una liniștită acum, fără niciun eveniment notabil, cu o singură excepție.

În 1823 este arestat de domnitorul Grigore Ghica al IV-lea, care îl suspecta ca ar vrea să dea o nouă lovitură de stat.

Neavând nicio dovadă asupra lui, însă, se vede nevoit să-l elibereze pe Iancu.

Fostul haiduc continuă să trăiască liniștit alături de soția lui, iar în 1830 o înfiază pe Marița, nepoata de soră a Sultanei care rămăsese fără părinți.

În 1835 li se naște și singura lor fiică naturală, Zința.

Pe 14 Decembrie 1842 Iancu Jianu moare în urma unei boli de plămâni și este îngropat la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Caracal, ctitorie a familiei.

ÎNCHEIERE

Despre el se poate spune că a fost cel mai apreciat și iubit haiduc al Olteniei de către țărănime, dar și cel mai urât și de temut tâlhar pentru boieri.

A reușit să lase o moștenire greu de egalat în timp de altcineva, fiind o adevărată sursă de inspirație pentru generațiile viitoare de haiduci care au încercat să ajungă la nivelul lui de notorietate, dar nu au reușit niciodată.

Și, să nu uit, sursă de inspirație a fost și pentru regizorul Dinu Cocea, care în 1981 îl ecranizează pe Iancu Jiancu într-un film românesc care a fost vizionat de peste 2 milioane de spectatori în cinematografele din România până în 2014, conform Centrului Național al Cinematografiei.

Filmul se numește „Iancu Jianu Haiducul” și în rolul haiducului joacă actorul Adrian Pintea.

V-am țucat! :*