Ghidul de turism este la fel de bun ca documentarea pe care o face, motiv pentru care m-am gândit să dau o mână de ajutor și să postez aici, pe blog, o parte din informațiile pe care am reușit să le strâng cu timpul. Spor la documentare!

ABONEAZĂ-TE PE CANALUL DE YOUTUBE AICI!

Poți să mai citești și poveștile lui: JULIUS POPPER / TERENTE / NICOLAE SIMATOC / SPIRU PRASIN / PENEȘ CURCANUL / IERONIM BUDAC / EDWARD G. ROBINSON / PAZVANTE CHIORUL / VERA RENCZI / IULIU BARATKY / MARIA FILOTTI / DUMITRU DAN / BÂZU CANTACUZINO / IANCU JIANU / CONSTANTIN HUMIS / NADIA GRAY / TANTI MIȚA BICICLISTA / ELISABETA POLIHRONIADE / BARBU ȘTIRBEY / NICOLAE MILESCU SPĂTARUL / VLAD ȚEPEȘ / BAZIL ASSAN / PAPURĂ VODĂ / VERA ATKINS / IULIU BODOLA / GAVRIL CIOBANU / GEORGE POMUȚ / ALICE COCEA

Viorica Agarici – Eroina care a salvat sute de evrei // Ep. 4

Povestea scrisă:

Viorica Agarici se naște pe 24 februarie 1886 în Dămienești, o localitate de lângă Roman, cu numele de Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu, și făcea parte din familia de boieri.

Tatăl ei, Gheorghe Văsescu era fiul unui boier din Botoșani, fost deputat și ministru în Guvernul Crețulescu.

Putem să spunem liniștiți că Viorica  urma să aibă parte de o viață liniștită, fără griji și de o educație aleasă.

Dar n-avea să fie deloc așa.

Copilăria și-o petrece între București și moșia bunicilor, tatăl său fiind cadru militar, până când a trebuit să se mute în Paris, pentru că tatăl ei este numit atașat la Legația României din Franța.

Tot în Paris avea să urmeze și studiile, la Institutul „Les Ruches”, o școală particulară care dădea o educație feministă și elevată tinerelor care aspirau la o carieră de lider.

Printre studentele renumite ale institutului se numără și Eleanor Roosevelt, viitoare activistă feministă și primă doamnă a Americii.

Viorica avea să se mute înapoi în țară când decide să se căsătorească cu Ion C. Agarici pe care îl cunoscuse încă din copilărie, în timpul vizitelor pe care le făcea la moșia bunicilor.

Ion C. Agarici făcea și el parte dintr-o familie de boieri de lângă Roman și era inginer agronom, licențiat al Universității berlineze de la Charlottenburg.

Acesta a reușit să aibă succes în cariera de agronomist, transformând moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești într-o adevărată școală de cercetare agricolă și reușind să creeze noi soiuri de grâu și ovăz rezistente dăunătorilor și bolilor.

Cei doi aveau o viață frumoasă și împlinită împreună, încununată cu nașterea a trei copii: Gheorghe, născut în 1911 și botezat după numele tatălui Vioricăi, Constantin, născut în 1912 și Vasile, născut în 1913.

Se implicau deseori în acte de caritate și ajutau tot timpul comunitatea din care făceau parte, așa cum s-a întâmplat în 1919 când au reușit, din fonduri proprii, să înființeze Școala Primară din Călugăreni.

Dar, din păcate, viața frumoasă împreună avea să se încheie în 1927 când Ion Agarici moare la vârsta de 47 ani, răpus de o apendicită acută cangrenoasă, lăsând-o pe Viorica văduvă și cu inima frântă de durere.

Fiind foarte afectată de moartea soțului ei, hotărăște să se mute în Roman și să preia de la înaintașa sa, Cornelia Morțun, președinția Societății Naționale de Cruce Roșie, dedicându-și viața de acum înainte ajutorării celor în nevoie.

Își intensifică munca și devine inclusiv Președintă a Comitetului de Sprijin al Școlii de Fete nr. 1 din Roman, dar și membră a Comitetului de Sprijin al Orfelinatului din Roman.

Pe lângă munca umanitară, Viorica Agarici contribuie și cu donații în bani pentru construcția și ajutorarea mai multor școli din satele care înconjurau Romanul, primind astfel de la stat medalia „Răsplata Muncii pentru Construcții Școlare”, Clasa I, în anul 1937.

Nu duce lipsă de recunoaștere nici ca Președinte al Crucii Roșii primind distincții precum: „Crucea Meritul Sanitar”, Clasa I sau „Brevetul pentru Semnul de Distincție la Contribuția adusă Operelor Naționale de Cruce Roșie”.

Deși toate aceste acte umanitare și filantropice sunt demne de orice apreciere, momentul în care Viorica Agarici avea să-și demonstreze cel mai mult calitatea umană și filantropă avea să se petreacă pe 3 iulie 1941.

Dar, înainte de a intra în acest subiect și să detaliem evenimentele care au avut loc în acea zi, zic să facem o scurtă paranteză ca să ne punem un pic în contextul istoric al acelor vremuri.

În 1941 țara era condusă de Generalul Ion Antonescu și se pregătea să intre în război de partea germanilor în speranța că dacă va face asta, România va recupera de la ruși Bucovina și Basarabia.

Însă, pentru ca germanii să ne ajute să realizăm acest dizerat și să câștigăm simpatia lui Hitler, Antonescu trebuia să rezolve niște lucruri, printre care și „problema evreilor”.

Din acest motiv, pe 21 iunie, acesta dispune ordinul de evacuare al evreilor din toate localitățile situate între Siret și Prut.

Pe 22 iunie, la Iași, ca și-n alte localități, se lipesc afișe prin care locuitorii erau instigați la pogrom și în care evreii erau acuzați că au colaborat cu bolșevicii.

Pe 25 iunie, casele românilor creștini din Iași sunt însemnate cu vopsea, cu semnul crucii, pentru a se cunoaște exact locurile unde locuiau familiile de evrei, urmând ca pe 26 iunie presa din oraș să instige și ea la pogrom împotriva trădătorilor de neam și de țară.

Într-un final, pe 27 iunie, începe un capitol urât din istoria orașului, dar și al țării, Pogromul din Iași.

Mii de evrei sunt scoși din casele lor de către armată și duși la Chestura Poliției din oraș unde urma să aibă loc un adevărat masacru, mulți dintre ei fiind omorâți chiar acolo, în curtea chesturii.

Cei rămași în viață, urmau să fie trimiși în așa numitele „trenuri ale morții”, înghesuiți cu miile în vagoanele închise ermetic, fără acces la apă, aer sau mâncare.

Trenurile urmau să circule cu viteză redusă între diferite gări din Moldova, câteodată mergând și dus-întors între gări.

Se făceau opriri foarte lungi în stații și nimeni nu avea voie să se apropie de tren, să deschidă ușile vagoanelor sau să ofere apă și mâncare celor închiși acolo.

Mulți dintre cei care erau transportați în trenurile morții au murit asfixiați sau deshidratați.

Ca să vă faceți o idee, din Iași au plecat 2 astfel de trenuri, unul cu direcția Călărași, unde erau transportați aproximativ 5000 de evrei, dintre care au ajuns în Călărași puțin peste 1000 dintre ei, și unul cu direcția Podu Iloaiei din Iași, în care erau transportați aproximativ 2700 de evrei din care au mai supraviețuit doar 700.

Cei care mureau pe traseu erau îngropați în gropi comune din jurul gărilor de pe traseu, cum ar fi în localitățile Târgu Frumos și Podu Iloaiei.

De trenul morții care mergea spre Călărași avea să se lege, definitiv, și soarta Vioricăi Agarici.

În noapte de 3 iulie, aflând de sosirea trenului în Roman, hotărăște să meargă în gară și să ceară deschiderea ușilor vagoanelor pentru a putea oferi asistență oamenilor transportați în ele, fără să știe cu exactitate cât de gravă era situația.

În urma mai multor mărturii luate de la supraviețuitori ai trenului morții dar și din declarația personală a Vioricăi către Tribunalul Poporului București din anul 1945, se pare că această cerere i-a fost refuzată de către ofițerii militari care însoțeau trenul.

Pentru că nu voia să renunțe atât de ușor, Viorica era determinată să meargă până în pânzele albe ca să-și atingă scopul și să-i ajute pe cei închiși în vagoanele trenului.

Așa că merge la comandatul gării ca să ceară aprobarea, dar este refuzată și acolo.

Nu renunță și încearcă și la comandatul garnizoanei din Roman, colonelul Graur, care o anunță că nu poate lua această decizie și că e nevoie de acordul unui superior.

Îl urcă în mașină pe colonel și merge cu el la Cercul Militar unde se afla generalul Tătăranu

Acesta servea masa când a fost abordat de Viorica Agarici și de colonel, dar își dă, totuși, acordul să se deschidă ușile vagoanelor și să se ofere apă și asistență medicală oamenilor închiși în tren

Revenind în gară, anunță că are ordin de la general să se procedeze conform dorințelor ei, ceea ce se va și întâmpla.

Momentul deschiderii ușilor avea să-i îngrozească pe toți cei care erau prezenți acolo.

Oamenii erau majoritatea dezbrăcați, înghesuiți în vagoanele mult prea mici pentru câți erau, mulți dintre ei fiind deja morți sau pe moarte.

Viorica Agarici și personalul Crucii Roșii prezent în gară au început să scoată toți oamenii și să le ofere cești de apă cu câte un cub de zahăr fiecăruia dintre ei.

Toți cei care se mai puteau ține pe picioare au fost duși și băgați în dușuri cu apă caldă, iar vagoanele au început să fie spălate și dezinfectate.

Acest gest de mare curaj al Vioricăi Agarici a ajuns să fie luat drept exemplu și de alte filiale ale Crucii Roșii de pe traseu care au oferit și ele sprijin medical oamenilor deportați în Călărași.

Dar, din păcate, acțiunile Vioricăi nu au rămas fără repercusiuni și în 1943 este nevoită să-și dea demisia de la conducerea Crucii Roșii și se mută în București cu fiul ei Gheorghe.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, însă, este forțată să se întoarcă înapoi la Roman cu domiciliul obligatoriu și averea să îi fie confiscată pentru că făcea parte dintr-o familie de boieri.

Nici copiii ei nu vor scăpa de represiunile comuniste.

Constantin Agarici, fiul mijlociu și erou-aviator în timpul războiului este condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru înaltă trădare pentru că fusese ofițer de legătură la misiunea britanică.

Aceeași condamnare de 25 de ani de muncă silnică o primește și fiul cel mare, Gheorghe Agarici pentru că a trimis, în timpul războiului, informații americanilor despre situația economică a țării.

Singurul care scapă ușor este fratele cel mic, Vasile Agarici, acesta primind doar domiciliu obligatoriu într-o locuință care, culmea, aparținuse familiei lui înainte să fie confiscată de autorități.

Practic, era chiriaș în propria casă.

Cât despre Viorica, pentru a putea supraviețui situației, se vede obligată de conjunctură să ofere lecții de franceză și engleză la domiciliu copiilor noii protipendade comuniste și astfel să aibă o sursă de bani, cât de cât.

Primește ajutor discret în bani și de la membrii comunității evreiești din oraș și în timp reușește să se adapteze la această nouă viață.

Mai tot timpul era urmărită de Securitate și dacă dorea să-și viziteze băiatul cel mic din București, trebuia să facă o cerere specială la Miliție.

Același lucru se întâmpla și dacă voia să meargă la medic în Iași.

Din fericire, cei doi băieți mai mari sunt eliberați din închisoare după ce execută doar 14 ani din cei 25.

Viorica este și ea lăsată să se mute înapoi la București ca să poată sta împreună cu cei 3 băieți ai ei, iar Federația Comunităților Evreiești hotărăște să-i ofere o rentă viageră, care să-i asigure un venit stabil și o viață mai liniștită.

Practic, de când au venit la putere, comuniștii nu au permis niciodată ca faptele Vioricăi să fie cunoscute publicului larg, probabil de frică că ar putea stârni un curent revoluționar.

Singurele mențiuni despre faptele ei, cât încă era în viață, au fost câteva articole din anul 1971, semnate de publicistul Marius Mircu în Revista Cultului Mozaic, ziar care era distribuit doar membrilor comunității evreiești.

Și doar atât!

Viorica Agarici moare pe 18 februarie 1979, la București, la vârsta de 93 ani, fiind îngropată la cimitirul Bellu.

Pe 8 iunie 1983, la 4 ani de la moartea acesteia, Institutul Yad Vashem din Ierusalim îi oferă, post mortem, diploma și titlul de „Drept între Popoare” și plantează un arbore în memoria ei pe „Aleea celor Drepți, ca semn de recunoștință pentru ajutorul crucial pe care l-a oferit poporului evreiesc în timpul războiului.

În România, abia după 1989 încep să se cunoască faptele ei.

Un bust este ridicat în fața gării din Roman pentru a aminti tuturor despre ce s-a întâmplat acolo.

Bazându-se pe cele 7 principii fundamentale ale Crucii Roșii: Umanitate, Imparțialitate, Neutralitate, Independență, Voluntariat, Unitate și Universalitate, Viorica Agarici a reușit să salveze viețile a sute de oameni și să ofere un exemplu de umanitate pentru cei care aveau nevoie de speranță.

Pentru asta: Chapeaux, madame!

V-am țucat! :*