Ghidul de turism este la fel de bun ca documentarea pe care o face, motiv pentru care m-am gândit să dau o mână de ajutor și să postez aici, pe blog, o parte din informațiile pe care am reușit să le strâng cu timpul. Spor la documentare!

ABONEAZĂ-TE PE CANALUL DE YOUTUBE AICI!

Poți să mai citești și poveștile lui: JULIUS POPPER / TERENTE / NICOLAE SIMATOC / VIORICA AGARICI / SPIRU PRASIN / PENEȘ CURCANUL / IERONIM BUDAC / EDWARD G. ROBINSON / PAZVANTE CHIORUL / VERA RENCZI / IULIU BARATKY / MARIA FILOTTI / DUMITRU DAN / BÂZU CANTACUZINO / TANTI MIȚA BICICLISTA / IANCU JIANU / CONSTANTIN HUMIS / NADIA GRAY / ELISABETA POLIHRONIADE / BARBU ȘTIRBEY / VLAD ȚEPEȘ / BAZIL ASSAN / PAPURĂ VODĂ / VERA ATKINS / IULIU BODOLA / GAVRIL CIOBANU / GEORGE POMUȚ / ALICE COCEA

Nicolae Milescu Spătarul – Primul român care a mers vreodată în China // Ep. 21

POVESTEA

Nicolae Milescu Spătarul s-a născut în 1636 într-un sat vasluian.

Tatăl său Gavril era aromân, după unele surse, sau grec din regiunea Poloponeziei, după alte surse, iar mama lui se trăgea din familia boierească Miclescu.

De unde și numele lui, Nicolae Milescu. Cred că au mâncat un „c” totuși…

La vârsta de numai 7 ani, în timpul domniei lui Vasile Lupu, este trimis să învețe la Școala Domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Școala Vasiliană cum mai era ea cunoscută, a fost înființată în 1640 chiar de către Vasile Lupu care-și dorea ca tinerii moldoveni din înalta societate să nu mai plece la Academia din Kiev ca să studieze, ci să rămână acasă și la finalul studiilor să ocupe posturi funcționărești în cadrul curții domnești.

Aici studiază latina, slavona, greaca veche și nouă, retorica, muzica, geometria și chiar astrologia.

Fiind unul dintre cei mai buni elevi de la Trei Ierarhi îi atrage atenția lui Vasile Lupu, care hotărăște să-l trimită să-și aprofundeze studiile la Marea Școală a Patriarhiei din Istanbul, oferindu-i acestuia o bursa domnească la cel mai vestit centru universitar din sud-estul Europei.

Călătoria o face împreună cu fiul domnitorului, Ștefăniță Lupu, și el trimis la studii în Istanbul.

După absolvire se întoarce înapoi la Iași, unde îl găsește domnitor al Moldovei pe Gheorghe Ștefan, fost logofăt care-l trădează pe Lupu și își cumpără domnia de la otomani.

În 1655, la vârsta de numai 19 ani, Gheorghe Ștefan îi oferă lui Nicolae funcția de grămătic, adică de secretar la Curtea Domnească.

De aici va fi cunoscut cu numele de Nicolae Grămăticul.

Rămâne în funcție până în 1658 când Gheorghe este îndepărtat de la tron de otomani, iar în locul acestuia este pus Gheorghe Ghica, întemeietorul familiei boierești de origine albaneză, Ghica.

În 1658, la vârsta de 22 ani, Nicolae este avansat de Ghica la rangul de spătar, iar în 1659 la ordinul sultanului este numit căpitan și trimis în Transilvania cu o oaste de 1000 de oameni ca să-l oprească pe Rakoczi al II-lea să-și recupereze tronul.

Nu era o poziție care să-i convină lui Nicolae, nefiind un soldat, dar făcea parte din fișa postului de spătar așa că face tot posibilul să ajungă prea târziu și să evite o confruntare militară pe care cu siguranță ar fi pierdut-o.

Planul lui are succes și la întoarcerea în Moldova este înștiințat că îl va însoți pe Ghica în Țara Românească, unde acesta îl va înlocui la tron pe Mihnea al III-lea.

Cei doi ajung în București, Ghica trece pe tron, iar Nicolae primește postul de Mare Spătar.

Din acel moment, Nicolae va fi cunoscut cu numele de Spătarul.

Aerul din București nu-i priește prea mult lui Nicolae așa că, în 1660, după numai 1 an, îl părăsește pe Ghica și se întoarce înapoi în Iași.

Acolo îl găsește pe tron pe bunul său prieten și fost coleg de școală la Istanbul, Ștefăniță Lupu, care-l repune în poziția de grămătic și-l face sfătuitorul său principal.

Fiind protejatul lui Ștefăniță, Nicolae are parte de tot luxul și confortul pe care doar un boier îl putea avea și, ca să fie sincer, nu-i displăcea deloc.

Cum succesul unuia creează invidia altora, boierii cu ștate mai vechi pe la curtea domnească devin un pic geloși așa că inventează o poveste de trădare și merg la domnitor să-i spună că tânărul grămătic intenționează să-i ia locul pe tron.

Ștefăniță înghite minciuna și de frică să nu fie trădat, îl pedepsește pe Nicolae crestându-i cartilajul dintre cele 2 nări.

Gestul de pedepsire are origini într-o cutumă veche de secole care spune că un om mutilat nu putea avea pretenții la tron. Și uite așa, Nicolae devine cunoscut drept Cârnul.

Ca măsură suplimentară de precauție domnitorul îl exilează pe fostul coleg de școală, care decide să se întoarcă în București.

Așa cum ne-am obișnuit deja, în capitala Țării Românești nu-l mai găsește pe tron pe Gheorghe Ghica, ci pe fiul acestuia Grigore.

Acesta îi încredințează lui Nicolae misiunea de capuchehaie, adică ambasador la Poarta Otomană.

Între anii 1660 și 1664 rămâne stabil în Stanbul (ați prins jocul de cuvinte? :D) și se folosește de timpul ăsta pentru a traduce Vechiul Testament.

Traducerea lui Nicolae Spătarul va sta la baza Bibliei din București, cunoscută și ca Biblia lui Șerban Cantacuzino, prima traducere completă a cărții sfinte în limba română, publicată în 1688 în București.

În 1664 Grigore Ghica este mazilit și Nicolae se vede nevoit să plece și el din capitala Imperiului Otoman.

Ne-am fi aștepta ca el să se întoarcă în Iași, dacă ar fi fost să ne luăm după tipar, dar cumva ajunge în Berlin.

La curtea regelui german era cunoscut cu numele de Baron Spatarius.

Ceea ce este și mai interesat este că acolo în Berlin reușește să-și facă o operație estetică la nas cu ajutorul unor medici nemți pricepuți  și scapă, astfel, de semnul lăsat de Ștefăniță ca amintire pentru prietenia lor îndelungată.

În 1666 ajunge în regiunea Pomeraniei, în orășelul Stettin (Szczecin, Polonia de astăzi), un port de pe malul Mării Baltice.

Acolo întâlnește o veche cunoștință, pe fostul domnitor Gheorghe Ștefan, aflat în exil după mazilire.

Ștefan încă mai spera că se va întoarce pe tron într-o zi, așa că îl roagă pe Nicolae să-l ajute ducând o scrisoare din partea lui la curtea regelui Franței, Ludovic al XIV-lea.

Milescu acceptă pentru că nu a avut niciodată nimic de împărțit cu fostul domnitor și pentru că era curios de cum e viața în Paris.

În Octombrie 1666 face o scurtă oprire pe drum în Stockholm. Acolo se întâlnește cu ambasadorul francez în Suedia, de la care primește o recomandare de la regele suedez Carol al XI-lea. Fără acea recomandare, Nicolae nu ar fi avut acces la curtea regală a Franței.

Ajunge în capitala Franței în 1667 și îi transmite Regelui Soare Ludovic scrisoarea de la Gheorghe Ștefan.

Aceasta conținea propunerea formării unei cruciade antiotomane în urma căreia fostul domnitor să-și recapete tronul.

După 2 luni de așteptare, din păcate pentru Ștefan, răspunsul regelui francez este unul negativ.

Nicolae pleacă din Franța cu scopul de a se întoarce înapoi în Țările Române ca să vadă cum mai merge treaba pe acolo și, după câteva scurte popasuri culturale prin Stuttgart, Munchen și Koln, ajunge în Iași.

La tron îl găsește pe Iliaș Alexandru, care știa cât de valoros poate fi pentru el fostul spătar și îl face sfătuitorul său principal la curtea domnească.

Așa cum ne-am obișnuit deja, Iliaș nu rezistă mult la cârma Moldovei fiind mazilit și forțat să plece în Constantinopol cu tot cu Milescu.

Ajuns din nou în Istanbul, Nicolae este invitat să locuiască la ambasada britanică, unde își va ocupa timpul traducând istoriile lui Herodot, sau cel puțin așa ne menționează istoricul Nicolae Iorga.

Nu durează mult și apare o nouă oportunitate pentru fostul grămătic, atunci când țarul Alexei Mihailovici dă de veste în Europa Răsăriteană că are nevoie la curtea sa de un cărturar de încredere și un poliglot priceput.

Pentru că Milescu întrunea perfect toate condițiile, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, Dosoftei (Dositeos), hotărăște să-l propună la curtea țarului și acesta acceptă.

Pe 14 Decembrie 1671 Nicolae este angajat în Moscova ca traducător de limba greacă și veche, limba latină și limba română, având un salariu triplu față de un traducător obișnuit datorită statului său de mare învățat al Europei.

Impresionează prin munca sa la curte și în 1674 este însărcinat să se ocupe doar de traducerea corespondenței personale a țarului cu diferiți ambasadori sau lideri de stat.

Era să uit, la curtea rusească lumea îl știa cu numele de Nicolai Spathari, asta așa ca să nu spuneți că nu v-am informat.

În 1675 țarul Alexei decidă să trimită soli în 3 mari imperii învecinate cu care dorea să lege relații diplomatice și comerciale, mai exact în Iran, India și China.

Milescu trage bățul scurt și este numit să conducă delegația diplomatică în China și să devină ambasadorul Rusiei în Pekin (Beijing-ul de astăzi).

Misiunea lui era să aplaneze niște conflicte apărute la graniță, să stabilească niște relații comerciale cu chinezii și să strângă cât mai multe informații de pe traseu despre hidrografie, geografie, oameni, cultură, tradiții, etc.

După ce primește gradul de colonel, Nicolae pornește spre capitala chineză pe data de 3 Martie 1675, la conducerea unui echipaj de 50 de oameni.

Avea să fie cea mai mare aventură a vieții lui.

După ce trec prin Mongolia și pe lângă lacul Baikal ajung la graniță pe 10 Ianuarie 1676, ocazie cu care Nicolae Milescu Spătaru devine primul român care ajunge în China.

La graniță, oamenii împăratului chinez îi așteptau, să-i escorteze în Pekin.

Inițial, diplomații chinezi au crezut că rusul a venit cu gând de război, dar ei nu știau că de fapt el era moldovean și singurul motiv de îngrijorare ar fi fost să nu le bea tot alcoolul.

Atent și galant, Milescu le oferă diplomaților niște ouă încondeiate în semn de prietenie.

Sensibili la artă, asiaticilor le este câștigată încrederea cu acele ouă și Nicolae reușește să-l întâlnească pe împăratul chinez Kang Xi pe data de 15 Iunie 1677.

Împăratul, un tânăr de doar 23 de ani, rămâne foarte plăcut impresionat de nivelul de cunoștințe pe care interlocutorul său îl avea.

Deși Nicolae face impresie bună, nu reușește să-și atingă toate obiectivele propuse, chinezii nefiind dornici să lege o relație diplomatică și comercială cu Rusia, pe care o considerau o țară vasală.

Cu toate astea, diplomatul moldovean primește cadou de la împărat un rubin cât un ou de porumbel care avea să stea mai târziu pe coroana țarinei Anna. Tot e ceva! 😀

Pe 7 Iunie 1678, Milescu revine în Rusia și constată cu stupoare că împăratul Alexei murise.

La tron era acum Feodor Alexeevici, fiul lui cel mare al lui Alexei, care nu-l avea la inimă pe Nicolae.

Fapt pentru care, la graniță este percheziționat și arestat pe motiv că ar fi oferit bisericii iezuite din Pekin o icoană ortodoxă.

Din fericire, acuzațiile sunt retrase la scurt timp după, din lipsă de dovezi.

Neavând altceva de făcut, timp de 4 ani Nicolae se ocupă de redactarea celor mai importante lucrări ale sale din carieră.

În urma însemnărilor din jurnalul purtat în misiunea din China scrie cărțile: „Jurnal de Călătorie în China” și „Descrierea Chinei”.

În 1682 la moartea lui Feodor și urcarea la tron a fratelui său, Petru I cel Mare, Milescu reintră în grațiile țarului și prezintă la curte cele 2 lucrări + o hartă topografică realizată de el însuși.

Lucrările sale devin un real succes, nu doar în Rusia, ci în toată Europa.

Toate curțile mari cereau copii ale lucrărilor sau măcar informații despre călătoria, de acum celebră, a lui Nicolae.

Una dintre copii, redactată chiar de Milescu, cu o valoare istorică imensă se află acum în arhivele Bibliotecii Naționale a Franței.

După succesul lucrărilor sale, își recâștigă locul la curtea țarului și devine mâna dreaptă a lui Petru I și specialistul Imperiului Rus în problema orientală.

După 37 de ani în slujba țarului, Nicolae Milescu Spătarul moare în 1708 la Kremlin la vârsta de 72 ani.

ÎNCHEIERE

Într-o perioadă a timpului în care domnitorii români erau schimbați de la tron mai des decât își schimbă Ilie Năstase soțiile, Marele Spătar a reușit să se impună dincolo de uneltiri și conspirații la curțile domnești și a devenit unul dintre cei mai mari învățați ai Europei din secolul 17.

Cu mult înainte de Racoviță sau Julius Popper, Milescu a reușit să călătorească în locuri pe unde niciun alt român nu mai reușise să ajungă.

Cu toate astea, în afară de câteva busturi pe ici pe colo și o monedă de argint pusă în circulație pe 31 Octombrie 2011 de către Banca Națională a României în scop numismatic, rămâne încă un cvasi-necunoscut pentru poporul român.

V-am țucat! :*