Ghidul de turism este la fel de bun ca documentarea pe care o face, motiv pentru care m-am gândit să dau o mână de ajutor și să postez aici, pe blog, o parte din informațiile pe care am reușit să le strâng cu timpul. Spor la documentare!

ABONEAZĂ-TE PE CANALUL DE YOUTUBE AICI!

Poți să mai citești și poveștile lui: JULIUS POPPER / TERENTE / NICOLAE SIMATOC / VIORICA AGARICI / SPIRU PRASIN / PENEȘ CURCANUL / IERONIM BUDAC / EDWARD G. ROBINSON / PAZVANTE CHIORUL / IULIU BARATKY / MARIA FILOTTI / DUMITRU DAN / BÂZU CANTACUZINO / IANCU JIANU / CONSTANTIN HUMIS / NADIA GRAY / TANTI MIȚA BICICLISTA / ELISABETA POLIHRONIADE / BARBU ȘTIRBEY / NICOLAE MILESCU SPĂTARUL / VLAD ȚEPEȘ / BAZIL ASSAN / PAPURĂ VODĂ / VERA ATKINS / IULIU BODOLA / GAVRIL CIOBANU / GEORGE POMUȚ / ALICE COCEA

Vera Renczi – Văduva Neagră a României // Ep. 10

Povestea scrisă:

Totul începe în 1903, în București, când o familie formată dintr-un influent om de afaceri ungur și o tânără care făcea parte din rândul nobilimii maghiare din România dau naștere unei fetițe frumoase și sănătoase.

Din păcate, tânăra mamă nu se bucură foarte mult de fetița ei și moare după câțiva ani de la naștere, iar copilul rămâne în grija tatălui.

Acesta, însă, nu-i acordă prea multă atenție micuței Vera, așa cum era ea numită, fiind mai mult plecat în călătorii de afaceri.

Fetița rămânea deseori de una singură și unica alinare pe care o găsea era în cățelușul ei, pe care îl primise de la părinții ei când era mai mică și cu care se juca zilnic.

Până într-o zi când îl aude din greșeală pe tatăl său vorbind cu un amic.

Acesta-i spunea că se gândește foarte serios să dea câinele altcuiva pentru că făcea foarte multă gălăgie și mizerie.

Întristată de cele auzite, Vera își ia cățelușul în grădină, se joacă pentru ultima oară cu el și apoi îl omoară.

Merge la tatăl său și îl anunță că nu mai era nevoie să-l dea pentru că îl omorâse.

Întrebată de ce a făcut asta, Vera răspunde, sec, că nu ar fi putut să suporte ideea că micul cățeluș va avea un alt stăpân după ea.

Anii trec și copilăria Verei în București era din ce în ce mai tristă, iar tatăl ei plecat din ce în ce mai des.

Dar, după ce împlinește vârsta de 13 ani, Vera și tatăl ei se mută la moșia familiei din Berkerekul, orașul Zrenjanin de astăzi din Serbia.

Vera este înscrisă la o școală de fete din localitate și tatăl ei spera ca acest lucru să-i fie benefic fetiței și să nu-i mai simtă atât de mult lipsa când este plecat.

Lucrurile, însă, nu se întâmplă întocmai.

Lipsa tatălui din viața ei și moartea mamei au creat în Vera o nevoie continuă de o prezență masculină protectivă în viața ei, nevoie ce a condus la un comportament sexual deviant de la o vârstă foarte fragedă.

Vera începe o serie de aventuri amoroase în care sunt implicați de la elevi, colegi de-ai ei, studenți și până la bărbați căsătoriți, mult mai în vârstă decât ea.

Scandalurile sexuale în care se implică creează vâlvă în presa locală a vremii și Vera obține un renume nefericit.

Practic, până la vârsta majoratului, aceasta se putea „mândri” cu un număr impresionant de parteneri sexuali și amanți, într-o perioadă a istoriei în care subiectul era unul cât se poate de tabu.

Se spunea chiar că nu exista dimineață în care să nu fie prinsă de către supraveghetorii internatelor în patul vreunui băiat, și nici măcar influența tatălui și intervențiile sale nu au reușit să oprească nenumăratele scandaluri care apăreau în presă.

Din fericire, viața destrăbălată a Verei se încheie în momentul în care aceasta se îndrăgostește de Karl Schick, un influent bancher austriac cu care ajunge să se căsătorească, contrar a ceea ce credea toată lumea că se va întâmpla.

Vera se schimbă complet, renunță la escapadele amoroase și devine o soție iubitoare și atentă, totul culminând cu nașterea unui fiu pe care îl vor numi Lorenzo.

Viața părea că se îndreaptă către o direcție bună pentru Vera, dar sechelele rămase din copilărie încep să o afecteze.

Aceasta devine suspicioasă la adresa soțului ei și crede că o înșeală pentru că era plecat destul de des în călătorii de afaceri, așa cum făcea și tatăl ei odinioară.

Vera devine deprimată și se plânge încontinuu cunoscuților ei, povestindu-le ceea ce credea că se întâmplă în căsnicia ei, până într-o zi când, foarte îndurerată, își anunță apropiații că soțul ei a părăsit-o fără să-i spună nimic.

Prietenii încercau să o încurajeze spunându-i că poate e plecat într-o călătorie mai lungă și se va întoarce la un moment dat, dar Vera le răspundea tot timpul, obsesiv, că soțul ei nu va mai reveni niciodată…

Fiind convinsă de acest lucru, Vera începe să poarte doliu pentru o perioadă de un an de zile, deși nimeni nu dovedise vreodată că soțul ei ar fi murit.

Considerând că a trecut suficient timp de când era singură, Vera ia decizia să revină în societatea austriacă și ia drumul Vienei pentru a participa la cât mai multe evenimente mondene.

Fiind în continuare destul de tânără și considerată de o frumusețe rară, aceasta începe rapid să strângă admiratori în jurul ei, dar doar unul dintre pețitori îi atrage atenția în mod special.

Era vorba de Joseph Renczi, un nobil bogat care era recunoscut în lumea mondenă pentru frumusețea lui, dar și pentru numărul mare de amante și iubite pe care le avusese.

Pentru că se potriveau unul cu celălalt, cei doi se îndrăgostesc iremediabil și după o foarte scurtă perioadă de timp, decid să se căsătorească.

Faptul că Vera nu își declarase niciodată soțul ca fiind mort, deși purtase doliu era, totuși, un impediment pentru viitoarea căsnicie.

Mai ales, nu se dovedise niciodată că dispariția fostului soț era cauzată de o eventuală trecere în neființă.

Chiar și așa, pentru a se putea căsători cu Joseph, Vera merge la poliție și declară că domnul Schick a murit într-un accident de automobil în București, în urmă cu un an.

Surprinzător, autoritățile consideră adevărate cele declarate de proaspăta văduvă, din simplul motiv că aceasta făcea parte dintr-o familie respectabilă și n-ar fi avut niciun motiv să mintă.

Se întocmesc actele de deces ale lui Karl Schick și Vera este liberă să se mărite cu Joseph și să devină doamna Vera Renczi.

Din păcate, însă, proaspăt însurățeii nu se bucură prea mult de liniște pentru că Joseph își reia activitatea de Casanova al Vienei și își înșeală, în mod repetat, noua soție.

Evident că veștile nu întârzie să ajungă și la urechile Verei și aceasta, într-un acces de furie, îl amenință cu moartea pe Joseph, dacă acesta nu renunță la ieșirile sale extraconjugale.

Tânărul nu o ia în serios, considerând că scumpa lui soție este doar nervoasă și continuă să o înșele.

Până în momentul în care se îmbolnăvește și cade la pat lovit de o boală necunoscută.

Vera uită de problemele din familie și își face datoria de soție atentă și iubitoare, îngrijindu-l pe Joseph zi de zi.

Dar, după câteva luni, timp în care nimeni nu mai știa nimic despre cei doi, Vera este văzută purtând doliu din nou, lucru ce, iarăși într-un mod surprinzător, nu provoacă niciun semn de întrebare din partea autorităților.

Fără nicio o urmă de Joseph, lumea se mulțumește să presupună că acesta ar fi murit.

De data asta, tânăra văduvă nu mai așteaptă un an de zile ca să treacă perioada de doliu și revine rapid în viața de noapte a capitalei imperiului.

Participă la petreceri îmbrăcată doar în rochii negre, iar aceste petreceri aveau prostul obicei să se transforme în adevărate orgii, având-o în prim plan pe Vera care era însoțită tot timpul de o ceată de bărbați.

Din când în când, aceasta se mai retrăgea la conacul ei din Berkerekul cu câte un tânăr domn chipeș, dar localnicii erau deja obișnuiți cu aventurile ei amoroase încât nu mai băgau de seamă și nu interveneau cu nimic în viața văduvei negre.

Majoritatea bărbaților aduși de aceasta la conac erau străini veniți ocazional în Viena și, în decurs de aproape 10 ani de zile, se spune că aproape 30 de bărbați îi trec pragul casei.

La un moment dat, însă, Vera se îndrăgostește din nou, de data asta de un alt bancher sârb cu numele Milorad, mai în vârstă cu 20 de ani.

Dar, cine suntem noi să judecăm? Dragostea nu are vârstă, așa se spune, nu?

Problema era că Milorad, spre deosebire de ceilalți bărbați aduși acasă de Vera, era căsătorit și, ca să poată să petreacă mai mult timp cu amanta lui la conacul din Berkerekul, își minte soția că pleacă într-o călătorie de afaceri.

Ceea ce face, dar zilele trec, și Milorad nu se mai întoarce acasă.

Soția acestuia începe să își facă griji, mai ales că știa că Milorad ar fi anunțat-o printr-un mesaj dacă ar fi întârziat acasă mai mult decât planificase, așa cum făcuse și cu alte ocazii.

Speriată de gândul că soțul ei ar fi pățit ceva grav, soția lui Milorad își folosește influența și află că, defapt, acesta n-ar fi plecat cu afaceri, ci s-ar fi dus acasă la amanta lui.

Merge la poliția din Belgrad și declară dispariția soțului împreună cu informațiile că a fost văzut ultima oară la conacul din Berkerekul.

Investigatorii merg la adresa indicată de femeie, unde o găsesc pe Vera singură.

Ceea ce-i surprinde, însă, mai mult, este că aceasta se aștepta ca ei să vină.

Luată la întrebări despre Milorad, Vera recunoaște cu nonșalanță că îl cunoaște, ba mai mult, începe să scrie o declarație prin care recunoaște că cei doi erau amanți și că, atunci când a aflat că acesta era căsătorit, ar fi pus punct relației și l-ar fi rugat pe Milorad să plece înapoi acasă.

Doar că la plecare, acesta ar fi declarat că este extrem de rănit de această decizie și, ca atare, va comite un gest necugetat, lăsând de înțeles că s-ar sinucide.

Pentru că în acea perioadă cazurile de infidelități și părăsiri de domiciliu erau destul de dese în societatea burgheză, polițiștii consideră încheiată investigația și se mulțumesc cu declarația scrisă a Verei.

Dar soția lui Milorad nu e de acord și e de părere că declarația nu era suficientă pentru a dovedi dispariția soțului.

Așa că se hotărăște să înceapă o investigație pe cont propriu, folosindu-se de propriile ei resurse.

Această investigație urma să o conducă către niște informații extrem de valoroase și ajunge să descopere că primii doi soți ai Verei au dispărut fără urmă și fără să se dovedească vreodată moartea acestora.

Ba mai mult, nici de fiul său Lorenzo din prima căsnicie nu se mai știa nimic de ceva vreme.

Și ca un făcut, în timp ce căuta prin hainele soțului rămase acasă, găsește într-un buzunar un bilet scris de Vera prin care se dovedea că aceasta știa de căsnicia lui Milorad cu mult înainte ca cei doi să se întâlnească la Berkerekul.

Cu aceste noi dovezi și informații, soția bancherului dispărut se întoarce la secția de poliție și îi convinge pe investigatori că trebuie să revină la conac și să reia cercetarea cazului.

Aceștia încep o a doua anchetă și pornesc din nou spre Berkerekul.

De data asta, însă, Vera este mai puțin calmă decât era la prima întâlnire cu polițiștii și, în momentul în care este întrebată din nou dacă îl cunoaște pe Milorad, aceasta oferă un răspuns delirant, susținând că nu l-ar fi cunoscut niciodată.

Pusă față în față cu propria declarație, scrisă de mână ei, și bilețelul găsit în haina lui Milorad, Vera se panichează și începe să urle că nu a omorât pe nimeni, în condițiile în care nimeni nu o acuzase de acest lucru.

Fiind un semnal de alarmă pentru ei reacția femeii, polițiștii încep căutările în conac, dar nu găsesc nimic.

Singurul loc rămas necercetat era cripta familiei din curte, încuiată cu o cheie pe care Vera o avea în posesie tot timpul.

Rugată să îi însoțească până în criptă și să deschidă ușa, ea realizează că nu mai are nicio scăpare și se conformează.

Intrați în criptă, investigatorii rămân șocați de ceea ce găsesc înăuntru!

În criptă erau 35 de sicrie din zinc, dispuse în formă de cerc, iar în mijlocul cercului era un fotoliu cu o măsuță pe care se găseau un sfeșnic cu lumânări și o cupă de șampanie.

Fiecare sicriu avea o etichetă pe care era notat numele fiecărui ocupant.

Rugată să ofere explicații, Vera începe să facă turul sicrielor.

Cu o atitudine rece și distantă începe să prezinte fiecare victimă în parte și modul în care a fost ucisă.

Povestește că și-a omorât primul soț, pe Karl Schick, cu o doză mare de arsenic turnată din plin în paharul de vin.

Pe al doilea soț, pe Jospeh Renczi, l-ar fi ucis cu doze mici de arsenic puse în cină și paharele de vin pe care i le prepara chiar ea și recunoaște că, spre deosebire de ceilalți, l-ar fi închis pe Joseph în sicriu cât încă era în viață.

Au urmat proprietari de terenuri, aventurieri, oameni de afaceri, spioni și bancheri pe care i-a cunoscut în timpul petrecerilor din Viena și pe care i-ar fi adus la conacul din Berkerekul, de unde nu au mai plecat niciodată.

Cât despre Milorad, recunoaște că, pe lângă doza de arsenic, a fost nevoită să folosească și stricnină ca să aibă efect mai rapid.

Poveștile Verei culminează cu prezentarea sicriului numărul 12, sicriu care o mișcă într-atât de mult încât izbucnește în plâns.

Era vorba de fiul ei Lorenzo pe care a fost nevoită să-l ucidă pentru că aflase de criptă.

Întrebată de fotoliul și măsuța cu șampanie din mijlocul cercului, aceasta recunoaște că avea o satisfacție stranie știind că era ultima femeia din viața acestor bărbați și cobora deseori în criptă ca să bea un pahar de șampanie și să stea de vorbă cu fantomele celor omorâți.

Făcuse acest lucru timp de 15 ani.

Cazul era unul nemaiîntâlnit în imperiu până atunci și avea să poarte numele de „Cazul Văduva Neagră”.

Vera este trimisă în judecată pentru omorul a 35 de persoane, ceea ce o făcea cel mai prolific criminal în serie pe care România l-a dat vreodată, fără să vrea.

Este condamnată la moarte, dar scapă, pentru că în Iugoslavia acelor vremuri femeile nu puteau fi executate și, în schimb, este trimisă în închisoare pe viață.

Însă, nu rezistă foarte mult acolo.

Martorii susțineau că avea obiceiul să discute încontinuu cu fantomele victimelor și uneori conversațiile erau destul de obscene, colegele ei de celulă fiind destul de deranjate de acest lucru.

Așa că, este declarată schizofrenică și transferată într-un ospiciu de boli mintale.

Rezistă acolo până în anul 1960 când, la vârsta de 57 ani, moare în urma unui atac cerebral.

Pentru criminaliști Vera Renczi devine studiu de caz și este încadrată în tipologia „Black Widow” a criminalelor în serie de tip hedonist, care obțin satisfacție pe baza afectului.

Motivația ei de a rămâne ultima femeie din viața bărbaților o transformă într-o ucigașă foarte inteligentă, manipulatoare, extrem de organizată și răbdătoare.

Reușea să își acopere urmele operând crimele într-un singur loc, în conacul ei, unde accesul străin era controlat doar de ea.

Ca precauție suplimentară, cadavrele erau închise în cripta a cărei chei erau tot timpul asupra ei, sicriele unde erau depozitate victimele fiind și un fel de suveniruri.

Folosea ca armă seducția, iar modul de operare a crimei era același și se perfecționa odată cu timpul.

Victimele erau, de obicei, necunoscute de autorități și se folosea deseori de statutul social de a-și face primele 2 victime dispărute fără urmă.

Toate aceste lucruri fac ca Vera Renczi să fie cea mai renumită criminală în serie din istorie, iar denumirea de „Văduva Neagră”, atribuită de presa acelor vremuri, avea să fie folosită în romane de succes și ecranizări de filme.

V-am țucat! :*