Ghidul de turism este la fel de bun ca documentarea pe care o face, motiv pentru care m-am gândit să dau o mână de ajutor și să postez aici, pe blog, o parte din informațiile pe care am reușit să le strâng cu timpul. Spor la documentare!

ABONEAZĂ-TE PE CANALUL DE YOUTUBE AICI!

Poți să mai citești și poveștile lui: JULIUS POPPER / TERENTE / NICOLAE SIMATOC / VIORICA AGARICI / SPIRU PRASIN / PENEȘ CURCANUL / IERONIM BUDAC / EDWARD G. ROBINSON / PAZVANTE CHIORUL / VERA RENCZI / IULIU BARATKY / MARIA FILOTTI / BÂZU CANTACUZINO/ IANCU JIANU / CONSTANTIN HUMIS / NADIA GRAY / TANTI MIȚA BICICLISTA / ELISABETA POLIHRONIADE / BARBU ȘTIRBEY / NICOLAE MILESCU SPĂTARUL / VLAD ȚEPEȘ / BAZIL ASSAN / PAPURĂ VODĂ / VERA ATKINS / IULIU BODOLA / GAVRIL CIOBANU / GEORGE POMUȚ / ALICE COCEA

Dumitru Dan – Românul care a mers în jurul lumii în opinci? // Ep. 13

Povestea scrisă:

Dumitru Dan s-a născut pe 14 iulie 1890, în Buhuși, în familia Mariei și a lui Tudorache Dan.

Tatăl său era cântăreț la biserică și avea și o funcție sanitară la policlinica din sat.

Putem spune că nu erau o familie foarte înstărită.

Dumitru urmează școala primară din Buhuși, apoi se mută în Brăila ca să urmeze cursurile Liceului Comercial (Liceul Economic Ion Ghica de astăzi).

Pentru că știa foarte bine limba franceză și limba germană și pentru că, așa cum am mai spus, nu avea o situație financiară foarte bună în familie, după terminarea liceului se hotărăște să scrie la mai multe facultăți din vestul Europei pentru a obține o bursă de studiu.

Reușește să obțină un răspuns din Franța de la Facultatea de Geografie din Sorbona, care era de acord să-i ofere cantina și căminul cu 10 franci/lună și scutiri de la taxe.

Bucuros nevoie mare, Dumitru Dan încearcă să ia legătura și cu alți viitori studenți români care au prins bursă la Sorbona, cu scopul de a merge împreună în Paris și, astfel, să împartă costurile drumului.

Așa se întâlnește cu Paul Pârvu, care era și el student la Geografie, și Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu, studenți la Conservatorul din Paris.

Cei 4 vin cu ideea de a face drumul până în Paris îmbrăcați în straie naționale, încălțați în opinci și cu instrumente tradiționale la braț, iar prin orice oraș mare traversat, să susțină reprezentații de dans și cântec popular românesc în aer liber, pe stradă.

Banii primiți de la trecători aveau să le asigure financiar drumul pe mai departe, către Paris.

Fără să-și dea seama, cei 4 se pregăteau deja pentru cursa vieții lor.

Ajunși la facultate, aceștia își urmează liniștiți cursurile de la prestigioasa universitate, până într-o zi din anul 1908 când Dumitru vede un afiș pe un perete.

Pe afiș era anunțul făcut de asociația sportivă Touring Club de France care organiza un concurs de globe-trotteri, cu scopul de a încuraja și de a promova turismul internațional.

Cei care participau la concurs trebuiau să parcurgă o distanță de 100 000 km în jurul lumii folosindu-se doar de picioarele lor proprii și personale.

Condițiile de participare erau destul de stricte, în sensul că traseul, deși era la libera alegere a concurenților, trebuia să fie specificat de la început, în detaliu: ordinea țărilor și orașelor prin care treceau, drumurile alese și mijloacele de transport naval folosite.

Apropo de mijloacele navale, pentru că era imposibil în unele cazuri să treci de pe un continent pe altul pe jos, îți era permis să folosești nave pentru a ajunge la destinație, cu condiția ca, pe parcursul voiajului maritim, să mergi timp de 10-12 ore pe zi pe puntea ambarcațiunii, de la un capăt la altul, încontinuu.

Pe tot parcursul cursei, participanții aveau montat la picior un pedometru care înregistra fiecare km parcurs pe jos și care trebuia certificat de către un reprezentant al administrației locale din localitatea prin care treceau sau de către căpitanul de vas de pe nava în care se aflau.

Fondurile necesare folosite pentru a duce cursa la bun sfârșit trebuiau obținute din surse proprii și plecarea trebuia să se facă din capitala țării din care participanții erau originari.

Premiul era de 1 franc pentru fiecare 1 km. Adică, 100 000 de franci! Bani mulți pentru perioada respectivă, motiv pentru care Dumitru a hotărât să-i convingă pe prietenii lui să participe împreună la concurs!

Fără să se gândească prea mult, Pârvu, Pascu și Negreanu acceptă provocarea!

La înscriere află că mai sunt alți 196 de nebuni ca ei, dar asta nu-i intimidează deloc, ba chiar îi ambiționează și mai tare!

Se întorc înapoi în România și urmează 2 ani de pregătire în detaliu a itinerariului, de studiu al condițiilor climatice din țările prin care treceau, de învățat cât mai multe limbi, măcar la nivel conversațional și de antrenament de mers pe jos prin zone cu diferite forme de relief, în toate anotimpurile și în condiții meteo variate.

Pentru că aveau deja experiență în sensul ăsta, le propun celor de la Touring Club să le permită parcurgerea întregului traseu îmbrăcați doar în costumul național, opinci și tricolorul în diagonală pe piept și, astfel, să le fie mai ușoară obținerea de venituri prin cântec și dans.

Primesc aprobarea și încep, astfel, pregătirea unui repertoriu, cu accente de armonică, fluier, cimpoi și caval.

Cât despre costumele și opincii de schimb, stabilesc să le fie trimise prin poștă, de către rude, în orașele prin care treceau, după un calendar strict.

Așa nu mai erau nevoiți să le care după ei pe traseu.

Bun, trec cei 2 ani, totul era pregătit și plecarea este programată pe 1 Aprilie 1910 (Ziua Păcălelilor?) din București.

Dan, Pârvu, Negreanu și Pascu, împreună cu un al cincilea nou membru de echipaj, câinele ciobănesc Harap, pornesc în aventura vieții lor, încrezători că vor trece peste toate greutățile.

Direcția de mers până la părăsirea teritoriului românesc era prin București, Ploiești, Valea Prahovei și Brașov.

Ajunși la granița cu Imperiul Austro-Ungar, cei 4 temerari au parte de prima piedică.

Un vameș ungur, văzându-i îmbrăcați în straie naționale, îi suspectează că ar fi instigatori ai unirii Transilvaniei cu România și, astfel, ia decizia să-i rețină câteva ore.

După ce se lămuresc lucrurile, suspecții sunt eliberați și își continuă traseul către Budapesta, unde reușesc să ajungă după 3 zile de la pornirea din București.

Fac un scurt popas și pornesc către Viena, unde au ocazia să ofere prima reprezentație de cântec și dans popular românesc într-un teatru de cartier.

Fericiți de rezultat și de banii strânși, mai fac un spectacol la următorul popas din Berlin, unde-i impresionează pe spectatorii nemți.

De aici pornesc către Scandinavia și, în drumul lor spre Danemarca, sunt arestați, din nou, de către vameș.

De data asta sunt suspectați de spionaj și trimiși pentru investigații, însă, lucrurile se lămuresc din nou și băieții, ca să-i facă un pic în ciudă vameșului, se reîntorc la aceeași trecere vamală.

Deși nu-i convenea situația, vameșul îi lasă acum să treacă.

Traseul continuă prin Cristiana (Oslo de astăzi), Stochkolm și Helsinki.

Cei 4 românași fac spectacol cu dansurile și cântecele lor prin toate orașele scandinave, iar publicul este atras de ei, datorită autenticității pe care o prezintă costumele lor, mulți considerându-le articole exotice pentru acea parte a lumii.

Odată terminat mini-turneul din Nord, poposesc o perioadă de 3 zile în mărețul Sankt Petersburg.

Apoi, la sfârșitul lui Iulie 1910, ajung în capitala Rusiei, Moscvova.

Aici Dan rememorează în jurnalul său momentul în care vizitează galeria Tretaiakov și rămân impresionați până la lacrimi de un tablou în care erau pictați țărani români cu straie tradiționale ca ale lor.

Din Moscova pornesc către Vladikavkaz, iar de acolo pornesc pe un drum de 200 km prin munți până în Tbilisi și apoi Teheran, unde poposesc o perioadă mai lungă de timp pentru a se odihni și a-și reface veniturile.

Persanii sunt fascinați de muzica românașilor, mai ales că religia lor nu le permitea să cânte la instrumente.

În condițiile astea, vă dați seama că fluierul lui Pascu și cavalul lui Pârvu îi dădeau pe spate pe iranieni, nu? 😀

După Teheran, ajung în Bagdad-ul de astăzi și se opresc la palatul negustorului Fauzi Ibrahim.

Acesta-i găzduiește pe cei 4, pentru că avea o pasiune mai veche pentru folclorul românesc, din perioada în care făcea afaceri în Brăila.

Încântat de spectacolul lor, se hotărăște să-i ajute cu o sumă impresionantă de bani de drum și o caravană de cămile care să-i însoțească pe Valea Eufratului, chiar dacă cei 4 încercau să-i explice că nu era nevoie.

Tot drumul până la Damasc au fost nevoiți să meargă pe lângă cămile, stârnind curiozitatea și mila arabilor care credeau că sunt ori bolnavi, ori săraci, ori zgârciți.

Dacă ar fi înțeles ei motivul real… și-ar fi dat seama că erau doar nebuni! 😀

Apoi, pornesc pe direcția Ierusalim, Cairo, Alexandria, retur Cairo și mers pe Valea Nilului pe lângă piramidele faraonilor.

Intrați pe teritoriul Sudanului, merg timp de 11 zile prin deșert fără să întâlnească pe cineva, fără să aibă acces la apă proaspătă și fără să vadă vreo umbră de pom.

Din Sudan, au mers prin Etiopia, Somalia, Tanzania, Mozambic și în final, Madagascar.

Acolo se așteptau să vadă o Africa primară, neatinsă de civilizație, dar în schimb s-au lovit de un colonialism în floare.

Dezamăgiți de experiență, se urcă pentru prima dată la bordul unui vas, care avea să-i transporte către Australia.

Pe vas, respectă regulile și merg un minim de 10 ore pe zi pe punte.

Ajunși la Sidney după un drum lung, aventurierii pornesc către Canberra, apoi prin Blue Mountains și pe lângă grotele Janolan.

Dornici să ia contact cu băștinașii despre care auziseră doar din poveștile marinarilor, cei 4 se aventurează într-o zonă sălbatică, la sute de km de orice urmă de civilizație.

Se împart în 2 echipe: Pârvu și Negreanu rămân să construiască un adăpost, iar Dan și Pascu pleacă să exploreze împrejurimile.

Fără să piardă prea mult timp, pentru că erau, totuși, încă în concurs, Dan și Pascu pornesc rapid în explorare, ajungând într-o zonă împădurită aflată la o distanță de 2 km de adăpost.

Mergând prin pădure, observă o poieniță și, înaintând către ea, cad amândoi într-o groapă adâncă folosită de băștinași pe post de capcană pentru animale.

În scurt timp apar și aborigenii, care-i capturează pe cei 2 aventurieri, îi leagă cu sfori și îi transportă către tabăra lor.

Fericiți că, probabil vor avea ce să mănânce în seara respectivă, băștinașii o pun de petrecere cu Dan și Pascu legați de niște stâlpi lângă focul de tabără, pe post de premiu.

Aceștia așteaptă ca petrecăreții să adoarmă, învinși de drogurile naturale pe care le foloseau să se amețească.

Când momentul potrivit apare, Pascu reușește să se împingă cu tot cu stâlp în focul de lângă ei, unde își bagă și mâinile să ardă sfoara.

Deși se alege cu câteva arsuri serioase la încheieturi, reușește să se elibereze și, în același timp să-l dezlege și pe Dan.

Odată scăpați amândoi, băieții o iau la fugă, dar reușesc să alerteze o parte din aborigenii adormiți.

Începe o cursă de urmărire în care Dan și Pascu încearcă să scape din mâinile furioase ale celor care îi ținuseră captivi.

La un moment dat, Dan își dă seama că are în buzunar o cutie de petarde și se hotărăște să le aprindă și să le arunce în ei.

Crezând că au de a face cu o armată venită în ajutorul prizonierilor, aborigenii preferă să se retragă, speriați de zgomote, pe care ei le asociau cu sunetele de pușcă.

Scăpați teferi, cei doi se reunesc cu Pârvu și Negreanu și, după ce le povestesc cele întâmplate, iau decizia să se care de acolo cât mai repede.

Și uite așa, băieții își dau seama că e mai bine să-și vadă de treaba lor și să lase curiozitățile pentru alții mai curajoși decât ei.

Revenind în cursă și fără să se mai abată din drum, din Brisbane se urcă pe o navă și merg către Wellington, capitala Noii Zeelande.

Petrec foarte puțin timp pe insulă și decid să continue traseul tot pe un vas, cu direcția Java, apoi Borneo, Brunei, Singapore și în cele din urmă Bombay!

Când ajung în India, au parte de o primire neașteptată în port.

Ziarul „Times of India” aflase de aventurile celor 4 și anunță sosirea lor pe tărâm indian.

Sute de curioși și o mulțime de reprezentanți ai asociațiilor sportive indiene îi întâmpină cu suspans și curiozitate, ba chiar, reușesc să le rezerve și camere la un hotel de lux.

După ce sunt primiți și cazați, românașii primesc o invitație de la rajahul capitalei, un fel de primar al orașului, să servească cina la el la palat.

Rajahul era foarte pasionat de călătorii și nu putea să rateze ocazia să asculte poveștile celor 4.

După un ospăț binemeritat și o sesiune de povești spuse rajahului, băieții își doresc să meargă prin oraș pentru niște cumpărături necesare cursei, având în vedere că a doua zi în zori voiau să pornească la drum

Deși rajahul nu era dornic să-i lase să plece încă, fac totuși o înțelegere și cad de comun acord ca Pascu să rămână la palat și să continue cu poveștile, iar Dan, Pârvu și Negreanu să meargă la cumpărături.

Reveniți de la shopping, cei 3 aventurieri rămân șocați de imaginea pe care o găsesc la palat: toți cei prezenți, inclusiv rajahul și Pascu, leșinați pe jos, cu pipe de opium în mână.

Aceștia încearcă rapid să-l trezească pe Pascu și reușesc, dar starea lui se înrăutățește din nou și cade la pământ.

Trezit de zgomot, rajahul îi asigură că după ce o să doarmă un pic, Pascu își va reveni din efectul opiumului.

Din păcate, însă, Pascu nu se mai trezește niciodată!

Făcuse supradoză de opium pentru că ingerase o cantitate prea mare de substanță pentru corpul lui, care nu era obișnuit cu acest lucru.

Simțindu-se vinovat, rajahul le propune băieților să-l îngroape pe Pascu după obiceiul locului, cu o ceremonie fastuoasă la care să participe tot orașul, dar cei 3 refuză și aleg să-l îngroape creștinește.

După ce anunță familia lui Pascu de tragedie și primesc acordul de la Touring Club de France, Dan, Pârvu, Negreanu și Harap își continuă drumul, dar cu o mare amărăciune în suflet.

Cu toate astea, și-au promis unul altuia că vor continua cursa pentru a-l onora pe Pascu.

Cei 3 ajung în Calcutta după un drum lung prin junglă și de acolo se îmbarcă pe un alt vas, cu direcția Cape Town din Africa de Sud.

Pornesc din nou la drum pe coasta de Vest, prin Congo, Gabon și Senegal, apoi iau vaporul până în Tenerife.

Bucurându-se de vremea blândă și multitudinea de fructe, cei 3 rămân aproape o săptămână pe insulă, ca să se recupereze.

În ianuarie 1912, aventurierii ajung în Rio de Janeiro, unde au parte, iarăși, de o primire neașteptată, cu sute de curioși care citiseră despre ei în ziare.

În Rio, spectacolele lor folclorice au cel mai mare succes, chiar dacă acum erau 3 în loc de 4.

După ce se termină mini-turneul brazilian, românii noștri continuă traseul prin America Sud pe direcția Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile și Bolivia.

Ajunși în Ecuador, la granița cu Peru, cei 3 au ocazia să petreacă o noapte cu un trib de indieni jivanos care voiau să-i cunoască pe călători înainte să le dea voie să-și continue drumul prin teritoriul lor.

Reușesc, într-un final, să ajungă în localitatea Guayaquil din Ecuador și se îmbarcă din nou într-un vapor, cu direcția San Francisco.

Petrec doar 3 ore în orașul american, pentru că erau nevoiți să prindă vaporul care-i ducea în Yokohama.

Traversarea Pacificului durează 27 de zile, timp în care cei 3 merg pe punte pe o distanță cumulată de 1400 km pe puntea ambarcațiunii.

Din Yokohama merg către Tokyo, de unde iau alt vapor, către Hong Kong, iar de acolo își stabilesc ca țintă, capitala Chinei, Pekin (Beijing-ul de astăzi).

Ca să ajungă acolo trebuiau să traverseze și o porțiune periculoasă din munții Nau Lin, cu poteci înguste sub care erau prăpăstii mari.

Din păcate, Negreanu cade într-o astfel de prăpastie.

Acesta se alege cu niște fracturi serioase de oase și multe leziuni interne, dar încă mai era în viață.

Dan și Pârvu, împreună cu un călugăr care înțelegea engleza, reușesc să-l scoată din râpă.

Îl așează într-un hamac improvizat și îl transportă în cea mai apropiată localitate care avea spital, pe care o găsesc destul de repede, dar problema era că medicul sosea de-abia a doua zi de dimineață.

Din păcate, Negreanu nu mai rezistă până atunci și moare din cauza sângerării interne.

Echipa călătorilor români se înjumătățește acum.

Dan și Pârvu mai rămân câteva zile în China, să-i anunțe familia de tragedia întâmplată și să-l îngroape pe Negreanu.

La fel ca în cazul lui Pascu, după ce primesc aprobarea de la Touring Club de France, cei 2 își continuă traseul, parcă și mai deznădăjduiți.

Din capitala Pekin merg către portul siberian Nikolaevsk și apoi, la sfârșitul toamnei anului 1912 ajung în Peninsula Kamceatka.

Urmează pentru ei cea mai dificilă porțiune din traseul lor, traversarea Siberiei către strâmtoarea înghețată a Bering-ului și accesul în Alaska.

Distanța de parcurs: aproape 1150 km prin viscol, ger și cu temperaturi de -37 de grade.

După un popas de 3 zile pe o navă prinsă în apa înghețată, continuă traversarea Alaskăi printre sate cu eschimoși care aruncau cu gheață în ei, ca să-i sperie.

Dan și Pârvu încearcă să-i evite și se opresc într-un final în Vancouver.

Aici participă alături de canadieni la o vânătoare tradițională de urși bruni, după care își continuă coborârea prin Seattle, Portland și San Francisco.

Spre deosebire de ultima vizită a lor în orașul american, de data asta poposesc 3 zile în San Francisco și, după o serie de spectacole încununate cu succes, pornesc din nou la drum.

Coboară prin California, traversează Mexicul și se opresc în Panama, de unde vor lua transatlanticul către Gibraltar.

De acolo, fără alte popasuri notabile, continuă pe direcția Tanger, Tunis, Sicilia, Italia, Elveția și Olanda, de unde traversează Canalul Mânecii în Anglia.

Susțin câteva spectacole mari în Londra și Edingburgh, după care ajung în Glasgow.

Aici află de o ofertă a unei companii de transport maritim care oferea 100 de bilete gratuite către America, cu scopul de a-i ajuta pe călători să treacă peste sperietura cauzată de tragedia Titanicului.

Dan și Pârvu prind biletele gratuite și se îmbarcă pe vapor, stârnind amuzamentul marinarilor și pasagerilor cu rutina lor de mers pe punte a câte 10 ore pe zi.

Ajunși în Quebec, vizitează zona Marilor Lacuri și își continuă drumul prin orașele americane Cleveland și Toledo, ca pe 30 iulie 1914 să ajungă în Detroit.

În timpul vizitei la uzinele producătorului de mașini FORD, află vestea tristă că Europa intră în război, dar sunt fericiți că România se păstrează neutră în acest conflict.

Mai mult decât atât, aventurierii noștri primesc invitații și de la guvernatori pentru a susține câteva conferințe despre călătoria lor.

Cu toate astea, cea mai mare onoare o au când sunt chemați de chiar însuși președintele Woodrow Wilson să petreacă o zi la Casa Albă.

Circumstanțele, însă, nu le-au permis să-l cunoască și în persoană pe liderul american.

Ajunși în Jacksonville, Florida, Pârvu cedează fizic din cauza rănilor din timpul traversării Siberiei și Alaskăi.

Este consultat de 4 medici și toți ajung la aceeași concluzie, rănile sunt prea grave pentru ca Pârvu să mai continue.

La auzul veștilor, Dan își dorea să renunțe și el, dar la insistențele lui Pârvu, decide să continue cursa, în memoria celor 2 camarazi pierduți în India și China.

Cei 2 mai petrec 2 săptămâni împreună, pentru că Dan dorea să se asigure că Pârvu are toate condițiile necesare.

Cu inima frântă, tot la insistențele lui Pârvu, Dan decide să-l lase în urmă și pe Harap, să-i țină companie amicului său.

Dumitru Dan rămâne din acest moment singur, dar hotărât să ducă treaba până la capăt.

Paul Pârvu moare la câteva luni distanță de la despărțirea de Dan, în mai 1915, cu ambele picioare amputate.

Despre Harap, nu se mai știe nimic, din păcate.

Dan ajunge singur în Havana la 18 ianuarie 1915 și e primit de sute de oameni curioși, jurnaliști și chiar sportivi.

Petrece o lună în Cuba, timp în care susține o mulțime de conferințe și participă chiar la o întâlnire cu președintele Cubei de atunci.

În urma întâlnirii, Dan donează un costum popular românesc muzeului din Santiago de Cuba.

După turneul cubanez, aventurierul nostru își continuă drumul prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela pentru ca în aprilie 1915 să se afle la bordul transatlanticului „Buenos Aires”.

Ajunge în Lisabona și, după o scurtă oprire în Malta, continuă drumul pe mare până la Salonic.

Pe drum nava este atacată de un submarin german, dar din fericire pasagerii scapă toți nevătămați și Dan ajunge, în sfârșit, la destinație.

Și cum ghinionul nu vine niciodată singur, Dan este arestat de un ofițer britanic în Salonic, care după ce îi găsește în bagaj numeroase reviste din diferite țări ale lumii, îl suspectează de, exact! spionaj, și îl trimite pachet în Londra pentru anchetă.

După intervenția ambasadorul României la Londra și a unor asociații sportive engleze, Dan este eliberat și trimis înapoi în Salonic cu avionul.

De aici, Dumitru își continuă drumul prin teritoriul bulgăresc, trece vama pe la Giurgiu și ajunge înapoi în București cu un total de 96 000 km făcuți.

Aici se vede nevoit să întrerupă cursa din cauza războiului, dar asta nu-l împiedică să-și găsească repede o ocupație.

Încearcă să se înroleze în armata română ca să participe în război și, deși este refuzat inițial pentru că avea sănătatea șubredă după atâția ani de mers pe jos în diferite condiții, reușește într-un final înrolarea în Regimentul 8 Buzău (Divizia a 5-a).

Activează 3 luni în Buzău, dar după ce sudul României este ocupat de germani, se mută cu regimentul în capitala de război, Iași.

La sfârșitul războiului primește medalia „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” pentru serviciile aduse patriei.

Medalia se află astăzi la Muzeul Județean Buzău.

Cât despre cursa organizată de Touring Club de France și restul de km pe care-i mai avea de parcurs, de abia în anul 1923, francezii sunt de acord ca Dumitru Dan să-și încheie cursa, pe un itinerariu prestabilit de ei.

Mergând pe ruta Belgrad, Skopje, Tirana, Zagreb, Slovenia, N. Italiei și Elveția, Dan ajunge în Paris pe 14 iulie 1923, de ziua națională a Franței și ziua în care acesta împlinea 34 de ani.

Îmbrăcat în straie populare și opinci, Dan primește premiul de 100 000 franci și titlul de campion mondial, fiind singurul dintre cei 200 de participanți inițiali care a reușit să ducă această cursă la bun sfârșit.

Singura problemă era că cei 100 000 de franci din 1910 nu mai erau aceeași cu cei 100 000 de franci din 1923.

Din cauza războiului moneda franceză se devalorizează foarte mult și, dacă în 1910 suma ar fi valorat aproximativ 500 000 de euro în banii de astăzi, în 1923 suma ar fi fost de doar 40 000 euro, în banii de astăzi.

Cu toate astea, Dan pleacă mulțumit înapoi acasă și rămâne cu satisfacția că a vizitat 74 de țări și 30 de colonii, a traversat 3 oceane și 7 mări și a trecut de 6 ori pe la Ecuator.

Dumitru Dan, împreună cu Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu, au avut nevoie de 28 de costume naționale și 497 perechi de opinci pe durata acestei curse, toate fiind originale din România.

Întors înapoi în țară, cu banii primiți de la Touring Club de France, încearcă să-și cumpere un hotel în Bacău.

Afacerile merg prost, așa că renunță repede la hotel și se apucă de o carieră în domeniul asigurărilor sociale.

Este invitat deseori să conferențieze prin țară despre aventurile sale, iar în 1944, când rușii năvălesc în țară, Dumitru se refugiază împreună cu familia sa în Pufești, Jud. Vrancea.

După război, se stabilește cu familia în Buzău.

Devine profesor de Geografie și este invitat de comuniști să le vorbească elevilor din școli și licee despre călătoria lui.

În 1978, după ce analizează jurnalul lui Dan, documentele și articolele trimise de el, Guinness World Records decide să-i acorde titlul mondial de singurul om din lume care a reușit să parcurgă pe jos 100 000 km.

Dumitru Dan își găsește liniștea la 4 decembrie 1978 în Buzău, și este înmormântat la Cimitirul Eroilor din oraș.

Dacă aveți drum prin Buzău vă recomand să vizitați și Muzeul Județean Buzău, unde veți găsi expuse foarte multe obiecte și documente care au aparținut lui Dumitru Dan și care atestă o parte din călătoriile lui.

Și cam asta e povestea lui Dumitru Dan. Fascinant, nu?

O poveste demnă chiar de un roman fantastic scris de Jules Verne, nu?

Și tocmai aici este problema.

Toată această poveste plină de peripeții și de aventuri pare mult prea fantastică ca să fie adevărată, mai ales când vorbim de începutul secolului XX.

Toate informațiile despre această călătorie sunt luate, în mare parte, din însemnări de jurnal personal sau din interviurile de presă pe care le-a dat Dumitru Dan de-a lungul vieții, nefiind și alte surse disponibile.

Asta înseamnă că prea puțin din ce ne-a relatat Dan poate fi și verificat.

Site-ul ultrarunninghistory.com , administrat de Davy Crockett, un dezvoltator IT și pasionat de istoria alergătorilor lumii, reușește să facă o analiză a celor relatate de Dan, punând cap la cap toate documentele și articolele de ziar ale vremii care vorbesc despre aventurierul român.

Și descoperă câteva lucruri super interesante pe care o să vi le expun și vouă aici, pe scurt.

Pentru mai multe informații o să las și link-ul către articol în descrierea acestui video.

Bun, conform cercetărilor realizate de Crockett, se pare că există câteva neconcordanțe între cele expuse de Dan și realitate.

În primul rând, nu există nicio dovadă că Touring Club de France ar fi organizat vreodată acest concurs, deși asociația a existat în acea perioadă, dar ea era mai mult axată pe ciclism și automobilism, nicidecum pe călătorii în jurul lumii.

Nici măcar Dan nu menționează nimic despre ei în interviurile pe care le-a dat anumitor ziare din America în anul 1914.

El prezintă de fiecare dată diferite versiuni ale călătoriei lui, cum că ar fi un concurs organizat de către o asociație sportivă din România sau că ar încerca să câștige un pariu realizat de câțiva nobili bogați din București.

Deci, nimic despre Touring Club de France sau despre alți concurenți care să fi participat la un concurs organizat de ei.

Al doilea lucru interesant este că nu s-a găsit nicio informație despre existența lui Gheorghe Negreanu sau a lui Alexandru Pascu, studenții de la Conservatorul din Paris.

Se pare că aceștia doi nu au existat niciodată.

Singurul real din grupul celor 4, în afară de Dan bineînțeles, este Paul Pârvu, dar deloc așa cum l-a prezentat Dumitru în relatările lui.

Aparent, Paul Pârvu a fost un cetățean ungur cu 2 ani mai mic decât Dan.

Acesta a emigrat din Ardeal în Ohio în anul 1907 și nu a făcut niciodată Facultatea de Geografie de la Paris.

A trăit aproape toată viața în Cleveland și a  luptat pentru americani în Primul Război Mondial.

Singura legătură pe care o are Pârvu cu Dan este că, într-adevăr, aceștia s-au întâlnit în 1914 în Cleveland, când Dan susținea o conferință despre călătoria sa în jurul lumii.

Dar, cam atât. Pârvu nu părăsește America, decât în 1917 în timpul războiului și, cu siguranță, nu era cu Dan atunci.

Un al lucru fascinant despre presupusa călătorie a românului este că în anul 1914 Dan declara pentru un ziar belgian că, în perioada cuprinsă între 1912-1913, ia o pauză de la călătorie și participă cu armata română în Războiul Balcanic, asta deși în relatările lui din jurnal acea perioadă îl găsește mergând prin America de Sud, Japonia, China, Siberia, Alaska, Canada și America.

Se pare că aceste zone ale lumii nu au fost vizitate niciodată de Dan, cum nu au fost nici Rusia, Persia, Africa, Asia sau America Centrală și au fost doar închipuiri de-ale lui.

De fapt, bazându-ne doar pe documentele oficiale existente și articolele din ziare se poate trage concluzia că Dan și-a început călătoria singur în 1912, la Paris, a mers un pic prin Europa, după care participă la Războiul Balcanic până în 1913 și din 1914 își reia voiajul, dar doar prin Europa și SUA.

Cei 100 000 km nu avea cum să fie făcuți vreodată de o persoană, nici măcar în zilele noastre.

Dacă ar fi să o luăm logic, 96 000 km în 6 ani înseamnă 16 000 km/an, adică 1333 km/ lună și 45 km de mers pe jos pe zi, prin munți, jungle, deșert, tundră, gheață și mlaștini, fără nicio zi de pauză.

Realist vorbind, probabil că Dan a mers maxim 8 000 km, asta dacă doar a mers și nu a folosit niciun tren sau alt vehicul de deplasare în afară de piciorușe.

Așadar, se pare că această călătorie nu s-a întâmplat întocmai cum a fost ea relatată, iar cei de la Guinness World Records nu au făcut altceva decât să analizeze jurnalul și interviurile oferite de-a lungul vieții de Dan, atunci când au oferit titlul mondial, fără să cerceteze în plus.

Cu toate astea, Dumitru Dan nu trebuie judecat prea aspru.

Povestea spusă de el poate fi o sursă de inspirație pentru noi toți, iar faptul că ne-a făcut să ne imaginăm călătoria lui fascinantă în jurul lumii cu cei 3 amici ai lui și Harap, câinele ciobănesc,  demonstrează că este unul dintre cei mai buni povestitori pe care i-a avut vreodată România, de la Creangă încoace!

Pentru asta, tot respectul nostru Dane!

V-am țucat! :*